Expresia „a face mișto” poate fi auzită, în ultima vreme, cu o frecvență stupefiantă, nu în discuții colocviale, nu în mediul interlop, ci de la înalta tribună a Parlamentului României, precum și în alte discursuri publice ale politicienilor cu diverse convingeri „ideologice”, în confruntări ale guvernanților vechi și noi, adică în limbajul oamenilor care au avut sau au misiunea de a decide destinul acestei țări, care trebuie să impună respect, să ofere modele etice, să fie vizionari, adevărați lideri, care să convingă prin faptă, vorbă și ținută morală.
Expresia a face mișto, adesea întâlnită în limbajul cotidian, câștigă noi dimensiuni în contextul politic. Această frază, care denotă ironia sau batjocura, reflectă nu doar spiritul lingvistic românesc, ci și dinamica și tensiunile din arena politică. Prin examinarea acestei expresii, putem dezvălui mai multe despre modul în care limbajul influențează și este influențat de mediul politic.
Pentru cine nu a sesizat această bizarerie (pe lângă altele) a discursului politic autohton, o simplă navigare pe Internet oferă, cu generozitate, zeci de exemple în acest sens. Un lider afirma, de exemplu, probabil pentru a părea categoric și serios: „Nu sunt dispus să intru la guvernare la mișto”, un altul, pentru a nu exista dubii, subliniază ferm: „Nu fac mișto! Domnul X face mișto, nu de noi ca persoane, ci de ministere”.
În dezbaterile din emisiunile TV, tentația „mișto”-ului pare de neoprit, fascinează, nu numai ca atitudine, ci și ca limbaj, probabil pentru că știința și arta argumentării ar solicita un efort intelectual și lingvistic mult prea mare. Și atunci vine, fatal, replica menită să zdrobească de convingere auditoriul, în speță, pe adversarul politic: „Eu nu fac mișto!”
Nici mass-media nu se lasă mai prejos și exploatează expresia „a face mișto” în cele mai neașteptate contexte. Aflăm, de pildă, că: „România e iar subiect de mișto” sau că „… a fost un permanent mișto asupra sistemului”, că „Unii lideri iau la mișto” nu știu ce coaliție sau că, politicianul X „a venit cu una dintre cele mai mișto idei” etc.
Potrivit DEX, cuvântul „mișto” este un termen argotic, împrumutat din limba țigănească, adică aparține unui „limbaj convențional, care folosește împrumuturi din graiurile regionale și din alte limbi, întrebuințat mai ales de vagabonzi, răufăcători, cerșetori etc., pentru a nu fi înțeleși de restul societății” (DEX). Dicționarul mai precizează că: „Apariția unor asemenea elemente în vorbirea cuiva scade prestigiul persoanei respective, face o impresie neplăcută”.
„Mișto” (din țig. mišto), ca adjectiv invariabil sau ca adverb, are sensul de „foarte bun”/„foarte frumos”, iar în expresia „a face mișto”/„a lua la mișto”, înțelesul este „a-și bate joc (de cineva)”. Folosirea acestor termeni este, așa cum se subliniază și în studiile lingvistice, abuzivă, vulgară, degradantă și nejustificată, deoarece există în limbă alți termeni care transmit mai mult și în alt registru stilistic, mai înalt.
De la “Oratori, retori şi limbuţi” la expresia “a face mişto”
În 1902, Titu Maiorescu, fondatorul societăţii „Junimea” și, ulterior, Ministru al Cultelor și Instrucţiunii Publice, un excepţional om de cultură și el însuși un orator desăvârşit, ca majoritatea junimiștilor, atrăgea atenţia, într-un studiu intitulat „Oratori, retori și limbuţi”, asupra faptului că discursul public trebuie să fie un puternic mijloc de manifestare a ideilor politice. Mai spunea că un cuvânt potrivit, rostit la momentul potrivit, înlesnește, pentru opinia publică, priceperea situaţiilor politice, că este necesară o ţinută solemnă și un control sever al expresiei.
Observând lumea contemporană lui, Titu Maiorescu îi sancționează cu severitate pe „limbuţii” fără vocaţie, al căror discurs lipsit de esenţă nu putea fi decât dăunător. De altfel, într-un alt studiu – „Beţia de cuvinte” – constată cu sarcasm că: „Există un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte”, care „devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei”, prin pierderea oricărui şir logic, prin contrazicerea ideilor puse laolaltă, prin violenţa nemotivată a limbajului”.
Un alt adevăr pentru care Maiorescu a pledat constant și care este valabil și astăzi a fost formulat într-un alt studiu („În contra direcţiei de astăzi”), în care formulează celebra teorie a „formelor fără fond”: „Să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase”.
De-a lungul timpului, în viața politică românească au existat însă și mari oameni de stat sau oameni de cultură, excelenți oratori, care au știut, mai ales în momente de cumpănă ale istoriei, să mobilizeze masele, să apere coeziunea și interesele neamului, să acționeze în consecință. Celebru este, de exemplu, discursul din 1915, despre „Inima României”, al lui Nicolae Titulescu, o pledoarie pentru matricea națională românească, cea care are locul ei între națiunile lumii.
Genial a fost considerat și discursul lui Nicolae Iorga, din 1916, care a reușit să mobilizeze o întreagă țară îngenuncheată, într-un moment în care România risca să piară ca stat de pe harta Europei. Sau discursurile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, în care, după cum spunea Eugen Lovinescu, „Graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”. Se pot da nenumărate alte exemple. În niciunul nu este vorba de politica „mișto”-ului.
Stilul este omul însuşi
Unul dintre discursurile cel mai des citate în istorie ca fiind memorabil este cel ținut de președintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln, în 1863, înainte de Bătălia de la Gettysburg, cu ocazia deschiderii unui Cimitir Militar Național, în timpul Războiului Civil American. În numai două minute, președintele a pledat pentru „o nouă naștere a libertății”, pentru ca „guvernarea poporului de către popor, pentru popor, să nu piară de pe fața Pământului”, într-o manieră care a trecut granița epocilor.
Abraham Lincoln, unul dintre cei mai buni oratori ai tuturor timpurilor, spunea că cine ține un discurs trebuie să transmită „adevăruri înalte”, să se adreseze întregii audiențe, să ajungă la sufletul acesteia, să fie concis, să vorbească pentru a îndemna la acțiune, să fie cinstit, să aibă substanță.
Dacă suntem atenți la discursul politic actual (discurs în sensul larg, dat de lingvistică, de orice fel de mesaj oral sau scris), din spațiul românesc, putem constata cu ușurință că, de cele mai multe ori, este vorba de o nouă „limbă de lemn”, stereotipă, obositoare, frecvent agresivă, un colaj de clișee, din care expresia „a face mișto” nu lipsește, repetată obsesiv, ca un fel de laitmotiv al ducerii în derizoriu, fără ca utilizatorii expresiei să pară a fi conștienți de un astfel de efect.
Expresia “a face mişto” – “ Que voulez-vous, nous sommes ici aux Portes de l’Orient”
Onestitatea, credibilitatea, persuasiunea prin greutatea argumentelor, într-un discurs public, sunt „sublime”, dar vorba lui Nenea Iancu, pe la noi „lipsesc cu desăvârșire”. Nimeni nu-și poate pune emblema „mișto”-ului la nivelul discuțiilor, controverselor, deciziilor pentru destinul unei țări (nu al unei „țărișoare”, cum mai spun unii, fără a sesiza ridicolul de sorginte caragialiană al acestui diminutiv), decât dacă nivelul cultural are această limită sau dacă scena politică este confundată cu una pentru „stand up comedy”.
Sau poate este reflexul unui balcanism, în sens negativ, asociat cu relativizarea permanentă a valorilor, cu superficialitatea, comportamentele tulburi, contradictorii, cu inconsistența, cu zeflemeaua care triumfă la nivelul limbajului prin expresia „a face mișto” – o realitate pe care un francez, Raymond Poincare, pe la 1900, o descoperea cu stupoare: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…” („Ce vreți, suntem aici la Porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință”).
După un secol și ceva de la această constatare a avocatului francez Poincare, pe care o putem interpreta și în sensul pitorescului balcanic, ne putem întreba totuși ce ne reprezintă la nivel public, acolo unde bășcălia, zeflemeaua, injuriile, „mișto”-ul nu-și pot avea locul într-o societate civilizată, la nivelul reprezentanților statului.
Nu pitorescul limbajului, fie el și politic, este problema, ci calitatea acestui pitoresc și zona din care vine o astfel de dimensiune. Poți fi, într-o dezbatere, ironic, vehement, sarcastic, incisiv, dar nu preocupat de stilistica „mișto”-ului, dincolo de care nu este nimic. Așa cum și sobrietatea unui discurs trebuie să se nască din profunzimea ideilor, nu din absența acestora.
Expresia „a face mișto”, care a invadat discursul public autohton, preferința, în orice ocazie, pentru limbajul colocvial-argotic, ignorarea regulilor minimale ale dialogului, lipsa de respect pentru limba maternă și pentru resursele ei nelimitate sunt semne ale unei derive cu efecte pe termen lung.
Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să accepte sau nu, în funcție de propriile convingeri și valori, dacă, așa cum spunea un alt mare om de cultură francez, Buffon (Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon), „Le style c’est l’homme même” („Stilul este omul însuși”).
În concluzie, expresia a face mișto oferă o fereastră fascinantă spre înțelegerea relației dintre limbaj și politică în România. Pentru cei interesați de alte aspecte ale utilizării limbii în context politic, recomandăm să citiți cum este corect: deseară sau diseară?, care oferă o analiză detaliată a modului în care expresiile populare pot influența discursul public.
