Zilele saptamanii – originea si semnificatia acestora

Se pare ca impartirea timpului in perioade de cate sapte zile (o saptamana – din latinescul « septimana ») a fost facuta, pentru prima data, de catre caldeeni, locuitori din regiunea situata intre fluviile Tigru si Eufrat, acolo unde s-a dezvoltat vechea civilizatie mesopotamiana. Se poate constata, de asemenea, ca sapte zile corespund, aproximativ, unui sfert de luna, 13 saptamani reprezinta un anotimp (91 de zile), anul are 365/366 de zile, insemnand patru anotimpuri (52 de saptamani), la care se adauga o zi.

Astronomii antichitatii remarcasera, pe bolta cereasca, prezenta a sapte stele (planete) « ratacitoare », in care au inclus, pe langa Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, si Soarele si Luna, asociindu-le pe fiecare unor zeitati remarcabile, pe care le venerau, rand pe rand, dedicandu-le cate o zi a saptamanii, fapt ce se regaseste in cele mai multe limbi europene :

·        Luni – din latinescul « Lunae dies » (zi dedicata Lunii)

·        Marti – din latinescul « Martis dies » (ziua inchinata zeului razboiului, Marte – Aries, la greci – zeu care reprezinta o sinteza intre Mavros, zeitate apartinand unui vechi cult umbric, indo-european, si Maris, un zeu agrar etrusc, caruia i se inchina o populatie care traia pe teritoriul de azi al Toscanei, de origine necunoscuta)

·        Miercuri – din latinescul « Mercuris dies » (ziua lui Mercurius, zeul comertului)

·        Joi – din latinescul « Jovis dies » (zi consacrata lui Jupiter/ Jupiter Optimus Maximus, « Cel mai mare dintre zei »)

·        Vineri – din latinescul « Veneris dies » (ziua Venerei/Venus, zeita frumusetii, a iubirii si a fertilitatii)

·        Sambata – din latinescul « Sabbati dies » (ziua « Sabbatului », in calendarul mozaic) sau slavonescul « sonbota » (ziua lui Saturn, zeu agrar, corespunzator, in mitologia greaca lui Cronos, zeitate a timpului)

·        Duminica – din latinescul « Dominica dies » (ziua Soarelui, mai tarziu, in crestinism, « Ziua Domnului »)

In privinta ordinii zilelor din saptamana, in antichitate, regula era impusa de faptul ca se credea ca fiecare ora a unei zile este ocrotita de o divinitate, asociata uneia dintre planete, intr-un ciclu continuu, incepand cu planetele mai « lente », dinspre Saturn inspre Venus, iar fiecare zi se afla sub auspiciile unui zeu, in ordinea care se aplica si orelor.

In Occident, impartirea timpului in saptamani dateaza aproximativ din secolul al III-lea, duminica fiind aleasa ca zi de odihna, « zi a Soarelui », « zi a Domnului », printr-un decret al imparatului roman Constantin I, din anul 321. Pana la acea data, romanii imparteau zilele in «nundinae », un ciclu de opt zile (chiar daca termenul se refera la noua zile, a noua zi fiind una singura pe luna). Mai tarziu, autoritatile ecleziastice au asociat fiecarei zile a saptamanii o anume semnificatie: luni – «luminis dies » (ziua luminii), marti – « martyrium dies » (ziua martirilor), miecuri – «merae ecclesiae dies » (ziua Bisericii imaculate), joi – « Jesus dies » (ziua Sacramentului), vineri – « veneranda dies » (ziua pasiunii, a veneratiei), sambata – «sabbato dies » (ziua Sabbatului), duminica – « Dominica dies » (ziua Domnului).

In prezent, in lumea « profana », duminica este considerata ultima zi a saptamanii, zi de odihna. In calendarul crestin, potrivit Noului Testament, duminica este prima zi din saptamana, ziua Invierii lui Iisus Hristos. In traditia crestina, duminica mai este celebrata si ca a opta zi a saptamanii (7+1), pentru a se sublinia momentul in care, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, s-a implinit o « Creatie noua ». In majoritatea tarilor musulmane, saptamana incepe sambata, deoarece « Ziua rugaciunii », a « Sfantului Islam » este vineri, ceea ce corespunde sapatanii caldeene de la inceputuri.