În natură orice avantaj creşte şansele animalului respectiv la supravieţuire şi reproducere. Din acest motiv unele specii de animale au evoluat şi au dezvoltat o serie de adaptări speciale care le ajută să găsească hrană şi să se ferească de prădători. Una din cele mai răspândite şi variate adaptări o reprezintă camuflajul natural, capacitatea unui animal de a se ascunde de prădători şi pradă. Natura acestui camuflaj diferă considerabil de la o specie la alta.
Camuflajul se dezvoltă diferit în funcţie de fiziologia şi comportamentul unui animal. De exemplu, un animal cu blană va dezvolta un alt tip de camuflaj faţă de un animal cu solzi. De cele mai multe ori cel mai important factor în ceea ce priveşte camuflajul îl reprezintă mediul în care trăieşte acel animal.
Cea mai simplă formă de camuflaj este potrivirea cu mediul înconjurător, astfel că diferite elemente ale habitatului pot deveni modelul camuflajului. Un animal nu va dezvolta niciodată un camuflaj care nu-l ajută să supravieţuiască. De exemplu, un animal nu va reproduce culoarea mediului înconjurător dacă prădătorul său nu recunoaşte culorile.
Există două modalităţi prin care animalele produc diferite culori, prin intermediul biocromilor sau prin intermediul unor structuri microscopice.
Aceşti biocromi sunt pigmenţi naturali din corpul animalelor ce produc culori prin reacţii chimice. Compoziţia chimică e de aşa natură încât absorb anumite culori ale luminii şi reflectă altele.
Animalele pot produce culori şi prin intermediul structurilor fizice microscopice. În esenţă aceste structuri acţionează ca nişte prisme, refractând şi împrăştiind lumina în așa fel încât o anumită combinaţie de culori să fie reflectată.
În cazul unelor animale regăsim o combinaţie între cele două. De exemplu, reptilele, amfibienii şi peştii cu coloraţie verde au în general un strat de piele cu pigment galben şi un strat de piele ce împrăştie lumina pentru a reflecta o culoare albastră. Combinate, cele două straturi produc culoarea verde.
Atât coloraţia fizică, cât şi cea chimică sunt transmise genetic, de la mamă la pui. O specie dezvoltă coloraţia de camuflaj treptat, prin procesul de selecţie naturală. În sălbăticie un animal care se potriveşte mai bine cu mediul înconjurător are şanse mai mari de treacă neobservat de prădători şi să trăiască mai mult, având şansa să producă urmaşi. Puiul va moşteni aceeaşi colorare şi va trăi suficient de mult cât să o dea mai departe. Astfel, specia va dezvolta o coloraţie ideală pentru supravieţuire.
Forma de bază a camuflajului o reprezintă coloraţia în aşa fel încât animalul să se integreze perfect în mediul înconjurător. Din moment ce împrejurimile animalului se schimbă din când în când, multe dintre ele au dezvoltat o adaptare specială care le permite să-şi schimbe culoarea în funcţie de schimbările ce se produc în natură.
Una din cele mai mari schimbări ale habitatului animal are loc în momentul în care se schimbă anotimpul. Dacă vara şi primăvara habitatul este plin de verde, toamna şi iarna totul ar putea fi acoperit de zăpadă. În timp ce coloraţia puternică ar putea fi perfectă vara, aceasta ar face animalul o ţintă perfectă într-un mediu în totalitate alb.
Multe animale şi păsări produc diferite culori de blană şi pene în funcţie de perioadă. Această schimbare are loc când ziua devine mai scurtă sau mai lungă sau când apar diferenţe mari de temperatură, ceea ce declanşează o reacţie hormonală.
În completarea potrivirii cu mediul înconjurător pe baza culorii, multe animale au pe corpurile lor modele distinctive pe care le folosesc pentru a se ascunde. Acestea ar putea fi pete sau dungi care s-ar putea potrivi cu modelul habitatului sau pentru a servi perturbărilor vizuale. De exemplu, animalele care populează zonele cu iarbă înaltă, tind să aibă dungi verticale. De cele mai multe ori acest model pare a fi aplicat pe animal. Din acest motiv prădătorului îi este greu să-şi dea seama unde începe şi unde se termină animalul.
În cazul leilor, o turmă de zebre nu arată ca o grămadă de animale individuale, ci seamănă cu o masă mare dungată. Iar din moment ce leul nu poate distinge culorile, dungile unei singure zebre o pot ajuta să se ascundă în zonele cu iarbă înaltă.
În general acest tip de camuflaj nu ascunde prezenţa animalului, dar o denaturează. O tactică asemănătoare o reprezintă capacitatea unor animale de a lua forma unui obiect din jur. Există un tip de insectă care seamănă perfect cu o ramură.
Alte animale folosesc o formă mai agresivă de mimetism. Unele specii de molii au dezvoltat nişte modele pe aripi ce se aseamănă cu ochii unui animal mare. O variaţie mai simplă a acestei adaptări o reprezintă un mimetism de culoare. În multe ecosisteme, animalele mici veninoase au un colorit puternic, iar prădătorii au învăţat să le evite. În timp, alte specii ce nu sunt toxice au dezvoltat aceleaşi culori.
Mimetismul este o abordare diferită a camuflajului, dar funcţionează spre acelaşi scop. Cu cât speciile evoluează, cu atât ele se vor potrivi mai bine cu mediul înconjurător.
