Moșna, povestea unor sași transilvăneni

Din vreme în vreme, tot îmi amintesc despre sași. Am scris despre lumea lor fascinantă, de dincolo de Carpați, despre catedralele lor somptuoase, despre turnurile și secretele lor înalte, dar acum cred ca e timpul să îi descoperim și prin locuri mai puțin bătute și căutate, prin sate pitorești și depărtate de la șosele.

Nu știu exact ce m-a impresionat așa tare la ei și traiul lor. Moșna este unul din primele locuri săsești, pe care l-am descoperit acum câțiva ani. La numai 10km distanță de Mediaș, pe o ploaie mocănească, văratică, așa cum parcă numai în Ardeal poți întâlni, am avut ocazia să descopăr fascinanta lor lume, într-o săptămână de studiu istoric. După câteva zile în care plouase non stop iar oboseala începea să ți se infiltreze în oase mai ceva ca stropii aceia reci, tăiam tăcuți șoselele patriei, lăsându-le în urmă, pentru drumuri cotite, străjuite de coline verzi, prin care semnalul la telefoane nu răzbea să străbată sub niciun chip.

După o vreme ajungi chiar în fața porții. La acel moment biserica suferea reparații serioase, drept urmare nu se putea vizita, însă documentarea pentru istorici era permisă totuși, chiar dacă nu era niciun ghid acolo care să ne povestească despre ea. Eu însă am să vă port înapoi în timp, până în anul 1283, aici la Menchen (Moșna) unde era un important centru ridicat de sași.

Biserica se află chiar în mijlocul comunei, după cum își construiau pe vremuri, sașii, așezările, în așa fel încât, credința și ce aveau mai de preț să fie apărate din toate părțile și văzute, totodată, de orice localnic. Biserica este fortificată, ceea ce înseamnă că servea și drept centru de apărare în caz de pericol, oamenii refugiindu-se între zidurile ei, la nevoie, intrarea făcându-se prin portalul de vest.

Și, chiar dacă astăzi ți se pare că e o comună ca oricare, iar construcția una uitată de vreme trebuie să știi că, datorită prosperității și importanței locului, sașii au construit aici o biserică hală atât de impozantă și frumoasă încât și astăzi concurează cu orice biserică de acest fel din zona Târnavelor.

Opt ani au durat lucrările la ea, din 1480-1486. Pietrarul sibian Andrea Lapicida a folosind materiale de la vechea bazilică, pe amplasamentul căreia se află și acum, cea nouă. Realizată în stil gotic, biserica a suferit mai multe etape de construcție, ultima datând din secolul al XV-lea.

Unul dintre elementele care te miră, odată ce treci de pragul ușii masive, datate 1501 este faptul că ai impresia că, unele dintre coloane stau să cadă peste tine. În schimb, aceste patru perechi de pilaștrii înclinați spre exterior susțin defapt, bolțile navelor laterale, care au fost ridicate înainte ca nava centrală să fie terminată. Fiecare pereche de coloane este decorată în schimb, diferit față de cele din partea estică. La fel ca la orice biserică de acest gen, corul și absida se încheie cu două chei de boltă ce reprezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul și, cealaltă, un licorn.

Strana a văzut multe, în atâtea secole. Este datată 1500 și încă mai păstrează inițialele meșterului Lapicida. În schimb, aici, ochii ți se îndreaptă fără să vrei către impresionantul cor, un pic mai tinerel decât strana (1520) și care a susținut până acum, sute de oameni ce aduceau slavă divinității.

Și, dacă ai căuta și într-un astfel de loc mistere, ei bine află că nu ești departe de ele, deși nu vor fi deloc exact ce te aștepți. Așadar, ciudățeniile sunt în afara acestei impunătoare construcții, mai exact la turnul din curte, aflat la câțiva metri de biserica hală.

E un lucru bizar, pe care istoricii și arheologii nu l-au descifrat până acum. Majoritatea bisericilor fortificate construite de sași, în acea perioadă se ridicau în jurul unui turn. De ce aici, turnul este așa departe de biserică, nimeni nu știe încă.

Cu siguranță vei observa de jur împrejurul zidurilor bisericii, deschizături folosite ca guri de tragere și aruncare, prin care, cei refugiați în biserică aruncau tot felul de elemente, apă, smoală, ulei încins, în cazul în care, în timpul unui asediu, zidurile de apărare și de incintă ar fi fost distruse și năvălitorii ar fi ajuns atât de aproape de biserică.

Dacă tot te afli la exterior și iei urma zidurilor ai să descoperi o clădire care, odinioară făcea legătura între biserică și turn. Sub ea, în secolul al XIV-lea funcționa un osuar, acum însă, mai sunt doar urme ale acestei mici capele, încastrată în actualul zid de incintă.

Lângă turnul de vest se mai află un altul, cu trei niveluri, în care funcționează acum, Primăria din Moșna. Însă, cel mai spectaculos turn, pentru cei care vizitează prima dată o biserică fortificată este, fără îndoială, turnul clopotniță, prevăzut la un moment dat cu un al șaptelea nivel, destinat drumului de strajă, realizat din lemn.

Zidurile acestea care acum stau să crape aveau 9 metri înălțime, formând inițial o incintă dreptunghiulară. Locul de acces în curte era apărat de o hersă (grijalul de fier al porții) glisantă. Tot în interiorul acestor ziduri masive se aflau și cămările, structurate pe două etaje, deasupra cărora erau construite drumurile de strajă pentru cei care apărau incinta. Inițial, fortificația a fost construită lângă o mlaștină, iar descoperirile arheologice din zonă au scos la iveală urme încă din epoca preistorică (ceramică datând probabil din epoca fierului, diverse urme de arsură), precum și ace de păr, săsești, împodobite cu pietre semiprețioase și care datau din secolul al XVIII-lea.

Pentru un ochi format știu că nu vor trece neobservate anumite detalii importante legate de restaurarea bisericii și, care nu este una tocmai fericită. Numai când privești acoperișul de țiglă metalică te întrebi, fără să vrei, de ce constructorii nu lucrează cu istoricii, la restaurare? Însă, încearcă să vezi frumusețea acestei biserici, în alte detalii. În impozanța cu care a ținut piept atâtor veacuri, în măreția și fălnicia boltelor înalte, în orga aceea încă funcțională, care îți zburlește pielea atunci când răsună între ziduri sau în steagurile frumos colorate și brodate, oferite drept danii, de vechii sași. Sunt elemente ce te poartă într-o lume cu multă istorie, aici, în Transilvania. Sunt bucăți de viață, scrise în taină, păstrate cu sfințenie atâta amar de vreme, pe care se cuvine să le ținem și noi, măcar așa cum ne-au fost lăsate, de înaintași. Și nu, nu contează că au fost sași și noi, români. Contează că, secole de-a rândul, ne-au fost vecini de gard, ne-am îndrăgostit de fetele lor, s-au îndrăgostit de bărbații noștri, avem copii cu ei și, atunci când am renunțat împreună la orgolii și încrâncenări, ne-au fost sprijin la construirea unei mari părți din Transilvania noastră.

NB: Fotografiile aparţin autorului şi nu pot fi preluate fără acordul scris al acestuia!