Până nu demult, casele maramureşene se arătau oricui aşa cum au fost în urmă cu două sute de ani. Chiar dacă la o primă analiză nu ar părea foarte vechi, aceste case nu sunt altceva decât reproduceri ale unui tip ale cărui origini ne duc până în Evul Mediu şi chiar în îndepărtata istorie a Daciei libere.
“Tinda întunecoasă lipsită de geamuri sau luminată de geamuri mici este aşezată predominant în stânga. De aici, se trece în odaia de locuit, luminată de obicei de două geamuri la faţadă şi de o fereastră laterală. În odaia de locuit, în colţul din spate stă vatra cu hornul şi cuptorul. În celălalt colţ din spate al odăii se află patul. De-a lungul peretelui lateral şi al celui din faţă sunt aşezate două laviţi. Masa stă în colţul lateral din faţă.
Tavanul are grinzi aparente, perpendiculare pe linia faţadei. Sub tavan, culmea de lemn subţire susţine ţesături bogate. Pe pereţi apar şi vase de lut aşezate ornamental. Podul, înalt, are intrarea situată în tavanul tindei. În jurul casei, mai ales la faţadă se întinde prispa. Înainte vreme ea era constituită dintr-un simplu brâu de pământ, de timpuriu înlocuit cu o prispă bine formată înălţată faţă de sol, podită şi mărginită de balustradă”. Casele cu încăperi de locuit erau cele mai numeroase. Aveau tinda neîncălzită, erau fără vatră şi, de cele mai multe ori nu aveau nici tavan. Prispa îngustă şi joasă, mărginită de stâlpi de lemn şi balustradă înconjura casa adesea pe trei laturi.
Aşa arătau casele maramureşene acum 200 de ani şi, desigur că şi cu mult înainte. Materialul din care erau ridicate era, fireşte, lemnul. De stejar în cele mai vechi case şi în anumite regiuni, ca pe valea Cosăului, de brad în multe alte locuri.
Grinzile, rotunjite cu barda sau cioplite prismatic sunt aşezate orizontal, şi încheiate la colţuri, fără cuie, prin îmbucare, procedeu care era folosit în vederea zguduirilor provocate de vânturi puternice, mișcări de teren dar şi în vederea mutării casei, fapt frecvent întâmplat în Maramureş. Casa avea rar întemeiere în pământ, se înălţa pe tălpi puternice, cu reazim de piatră aşezată la colţuri. Acest fapt se datorează unui simț practic dar şi faptului că maramureşenii îşi ştiau bine relaţia cu pământul şi lemnul. Le confereau fiecăruia respectul potrivit şi nu se temeau de vitregiile unei naturi dezlănţuite.
Casele sunt aşezate cu faţa spre soare-răsare, ori puţin întoarse spre drumul mare. Streaşinile acoperă prispele, se lasă mai jos şi întunecă casele. Încuietorile, aparate străvechi de lemn se deschid la unele case tot cu cheie de lemn, încuietorarea fiind prevăzută cu o siguranţă de o deosebită ingeniozitate şi simplitate. Pereţii caselor erau ciopliţi şi făţuiţi cu barda.
La tot pasul, lemnul Maramureşului este brăzdat şi încrustat pe porţi, stâlpii caselor, troiţe, cu simboluri şi semne. Este un alfabet tăcut, ce a fost modelat de patina timpului, dar care, ca niciun altul, este un alfabet cunoscut şi adoptat de fiecare dintre oamenii satului.
Lemnul sculptat aici împodobeşte capetele grinzilor de sprijin ale acoperişului, colonetele şi stâlpişorii, cerdacele şatrei, cadrele uşilor şi ferestrelor, ba uneori chiar şi grinzile de sprijin ale tavanului în interioare. Ai spune la o privire mai atentă că lemnul a fost prima coală de scris a maramureşanului.
Ai spune că, pe stâlpii caselor şi-a încercat precum un copil, mersul condeiului. Doar că acest condei, în Maramureş era o unealtă care scobea în seva lemnului, care încrusta în trunchiul lui şi bucurii, şi tristeţi, şi rugăciuni.
În Maramureş, casele, porţile şi bisericile se împodobesc cu motive vechi unele de mii de ani, simbolistica lor făcând parte din memoria ancestrală a acestui neam şi pământ. Motivele sunt relativ numeroase, întâlnind aici funia împletită, pomul vieţii, crucea liberă şi cea înscrisă în cerc floarea de heliantus, astragalele, soarele, figuri geometrice (rombul, pătratul, cercul) steaua cu cinci raze închisă în cerc sau într-o coroană, roata, cercuri concentrice, bare înclinate şi verticale, schiţa unei figuri omeneşti, palma deschisă, şarpele şi linia şerpuită.
În arta bisericească maramureşană SOARELE este sculptat pe jilţuri şi strane, la partea superioară a spătarului, pe analoage şi pe tâmplă. Pictat, face parte din decorul sinaxarului, genezei, istoriei lui Iosua, răstignirii lui Hristos. Lipseşte rar din Plângerea Domnului şi punerea în mormânt, din portrete funerare de secol XVI, XVII, şi XVIII. În cultul mitriatic, atât de răspândit în regiunile transilvănene soarele simbolizează alături de planete şi stele, măsura vremii şi simbolul vieţii. Tot simbol al soarelui sau a altui glob ceresc este pseudo-crucea reprezentată printr-o sferă ornată cu o cruce.
Există însă în Maramureş şi o confuzie între două simboluri: soarele şi roata. ROATA apare gravată pe frucile de tors, pe stâlpii porţilor, pe lăzi şi blidare. Este roata vieţii, moştenită din arhitectura medievală, înfăţişată ca o roata radiată cu opt spiţe cu vârfuri ascuţite. Motivul este derivat din simbolul solar şi din ea se dezvoltă mai târziu crucea creştină cu raze şi monogramul înstelat al lui Hristos. Păsările care se văd pe alocuri înfăţişează sufletele morţilor care stau de veghe în jurul urmaşilor.
Copacul apare la noi în ţară săpat în relief pe stâlpii porţilor, pe uşi, lăzi şi blidare. Copacul era în mintea credincioşilor, motivul vieţii. Ei folosesc şi astăzi această simbolistică în viaţa de toate zilele, la nunţi, pe creştetul caselor abia înălţate, la înmormântări, împodobiţi cu năframe şi fructe. De aici putem vedea legătura românilor cu simbolistica copacilor, respectul lor pentru lemn.
Din trunchiul copacilor ridică biserici, case, cruci şi troiţe, la tot pasul. Până nu demult, în limba românească veche, crucea se numea lemn.
Un alt simbol întâlnit atât pe porţile maramureşene cât şi pe alte construcţii este Stindardul (de legiune romană) sau semnul triumfului. O altă serie de motive, nespecifice însă Maramureşului pot fi întâlnite astăzi pe stâlpii caselor sau porţilor, ştergare sau vase: peştele, scara pisicii, porumbelul, cocoşul, calul, mâna, lanţul, vulturul sau leul. Siceritatea maramureşenilor se oglindeşte în aceste motive şi în arta decorării.
Maramureşenii nu împodobeau nici casele, nici bisericile, nici obiectele necesare traiului pentru a le vinde, ci pentru a le înfrumuseţa traiul zilnic, pentru a se folosi de ele cu drag. De aici aflăm simplitatea şi sinceritatea caracterului maramuresan, acela care şi-a dorit din cele mai vechi timpuri sa fie înconjurat de frumuseţe fie că lucrează sau se roagă. Și toate aveau un rost. Toate erau legate, într-o îmbinare perfectă, simplă și firească. Rămâi în Maramureș. Lemnul mai are multe de povestit!
Va urma!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
