A fi în al nouălea cer, cu varianta A fi în al şaptelea cer, este folosită pentru a descrie o stare de fericire extremă, de împlinire sau extaz. Originea acestei expresii este legată de semnificația numerelor și conceptelor din tradiția religioasă și filosofică. În acest context, “al nouălea cer”/ “al şaptelea cer” este considerat a fi cel mai înalt și mai apropiat de Dumnezeu, reprezentând o stare de perfecțiune sau de extaz spiritual.
Originea expresiei “A fi în al şaptelea cer”
Originea exactă a expresiei “A fi în al şaptelea cer” nu este clară, dar este cert că a fost folosită în această formă sau in variante similare în diverse limbi și culturi de-a lungul timpului. Se crede că expresia a fost influențată de gândirea religioasă și filozofică a vechilor greci și a altor culturi antice, care asociau cerurile cu sferele divine sau cu stările superioare de conștiință.
Infinitul celest fascinează, ne face să aspirăm spre “înalt” – visuri de zbor, de călătorie în stele, de imponderabilitate – atât de multe moduri de a scăpa de condiția noastră umană și pământească și de finitudinea noastră.
Dar când şi cum au apărut în mentalul colectiv cele nouă/ şapte “ceruri”? Expresia derivă, se pare, din cosmogoniile antice, în care Pământul se afla în centrul Universului, iar stelele se învârteau în jurul planetei noastre, cuprinse în sfere transparente, urmând traiectorii singulare.
Fiecare corespundea, aşadar, unui “cer” distinct – cerul Lunii, al lui Mercur, Venus, al Soarelui, al lui Marte, Jupiter și Saturn. Dincolo de acestea era “Firmamentul” (bolta cerească), a opta sferă, care susținea stelele fixe. “A fi dus la cer”, în “al şaptelea cer” însemna a atinge cel mai înalt grad de fericire. “Al şaptelea cer” ar fi ultimul pas înaintea lumii zeilor şi a ajunge la o astfel de stare înseamnă a fi cât mai aproape de divinitate, deci a experimenta o fericire extremă.
În iudeo-creștinism, unde numerele 3 și 7 au o puternică încărcătură simbolică, această tradiție cosmogonică și-a păstrat conotaţiile metaforice – “a fi în al șaptelea cer” însemnând “a fi în Paradis”.
A fi în al nouălea cer
Expresia “A fi în al nouălea cer”- o variantă mai des întrebuinţata decât “A fi în al şaptelea cer” – are legătură, de asemenea, cu credinţele în “împărăţia cerurilor” şi a devenit atât de familiară încât puţini se gândesc că ar putea fi tributară viziunii pe care Dante Alighieri, celebrul poet şi filosof italian al Evului Mediu, o construieşte despre lumea de dincolo, în “Divina comedie”.
În “Divina comedie”, acest amplu poem alegoric, Dante imaginează o călătorie în lumea de dincolo, de-a lungul căreia trece prin Infern (nouă cercuri concentrice ocupate de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite, dar și de personalități contemporane scriitorului, adversari personali sau persoane disprețuite etc.), prin Purgatoriu şi Paradis, condus până la porţile Raiului de poetul latin Virgiliu, simbol al raţiunii, apoi de iubita sa, Beatrice, simbol al credinţei.
O călătorie dramatică, dar care se termină în Paradis, cu apoteoza unirii cu Divinitatea, cu starea de extaz şi de fericire supremă. Paradisul este construit, la rândul său, din nouă cercuri concentrice. Fiecare cerc corespunde unuia dintre corpurile cerești cunoscute la acea vreme – Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn. În al optulea cer, Dante se întâlneşte cu Iisus Hristos, Maria şi apostolii, iar în cel de-al nouălea şi ultimul cer, tot ce se poate vedea este “lumina”.
A fi în al nouălea cer, a atinge “al nouălea cer” înseamnă, în viziunea lui Dante, contopirea cu Dumnezeu, simbolul iubirii “care mişcă sori şi stele” (“L’amor che move il sole e l’altre stelle„).
De la Dante, in mentalul colectiv
Desigur, în timp, expresia „a fi în al nouălea cer” a dobândit o anume “independenţă”, s-a desprins de posibilul model dantesc, a intrat în mentalul colectiv şi, în limbajul comun, a fost şi este folosită pentru a descrie stări de fericire și extaz, indicând că cineva se simte într-o stare de bine absolut sau de împlinire maximă.
