Acluofobia, în limba română, este un neologism, un cuvânt împrumutat din limba franceză (fr. „achluophobie”), originea cuvântului aflându-se însă în limba greacă: „achlys” (întuneric) și „phobos” (frică). Așadar, acluofobia denumește „teama de întuneric sau de locuri întunecoase”.
Acluofobia, deși un termen mai puțin cunoscut, face parte dintr-un vocabular bogat care descrie temerile specifice ale oamenilor. Cuvântul însuși, cu rădăcinile sale etimologice, ne oferă indicii despre natura și originea temerii. Prin decodarea acestui termen, putem începe să înțelegem mai bine cum se formează fricile și modul în care cultura și istoria influențează percepțiile noastre.
Când spaima de întuneric atinge un nivel considerat ca fiind patologic, termenul utilizat este „nyctophobia”, de asemenea cu etimon grecesc: „nyktos” (noapte) și „phobia” (teamă) sau „scotofobia” (gr. „skotos” – „obscuritate”).
Acluofobia este o teamă comună, naturală, în cazul copiilor (dar foarte rar înainte de vârsta de doi ani) și, în forme specifice, și în cazul unor adulți. Acluofobia se definește, în esență, ca un sentiment de teamă provocat nu de întuneric în sine, ci de pericolele posibile pe care le poate ascunde întunericul sau de imaginile construite în minte legate de acest fapt.
Psihologii și psihanaliștii, începând cu Sigmund Freud, consideră că originile acestei fobii se află în ceea ce se numește, în limbaj specializat, anxietatea de separare. Mai exact, este vorba de neliniștea excesivă care survine în momentul în care copiii sunt separați de părinți. Este, spun medicii, unul dintre cele mai vechi diagnostice de anxietate la copii și adolescenți, care se dezvoltă începând cu vârsta de 6-7 ani.
Nyctophobia presupune o frică severă de întuneric, care se poate accentua, atunci când sentimentele de felul acesta sunt alimentate de împrejurări, sunt lăsate fără control. În mod normal, oamenii nu sunt ființe nocturne, de aceea sunt mai precauți noaptea decât în timpul zilei.
Nyctophobia se poate recunoaște după diverse simptome, manifestări care depășesc reacțiile normale: respirație accentuată, transpirație excesivă, palpitații, greață, gură uscată, agitație, stare de rău, incapacitate de a vorbi sau de a gândi clar.
Astfel de manifestări trebuie gestionate cu atenție și fără amânare, cu ajutorul unui terapeut și numai în cazuri foarte grave, medicamentos.
O altă ipoteză despre cauzele acluofobiei, în afara anxietății de separare, a fost lansată în anii 1960, când oamenii de știință au făcut progrese în studiul mecanismelor memoriei.
În timpul unei experiențe pe șoareci de laborator, care sunt animale nocturne, aceștia au fost condiționați să se teamă de întuneric. S-a analizat, în astfel de situații, o substanță din creierul lor, numită „scotofobina”, considerată a fi responsabilă de sentimentul de frică de întuneric. Cercetările în acest sens nu au continuat însă, cei mai mulți specialiști considerând că nu sunt concludente.
Chiar dacă nu atinge forme patologice, acluofobia poate persista și la vârsta adultă. De exemplu, cunoscutul actor canadian, Keanu Reeves, cunoscut pentru rolurile din filme precum „Matrix”, „Avocatul diavolului”, „Speed” etc., mărturisea că, în pofida încercărilor „raționale”, nu a putut scăpa de spaima de întuneric nici la vârsta adultă.
În concluzie, acluofobia ne oferă o fereastră spre înțelegerea mai amplă a fricilor umane și a limbajului prin care le exprimăm. Dacă doriți să aprofundați mai multe despre modul corect de utilizare a limbii române și originea altor cuvinte, citiți cum este corect: aicea sau aici, acuma sau acum?, care va va oferi insight-uri valoroase și vă va îmbunătăți abilitățile de comunicare.
