Pentru foarte multi iubitori ai muzicii, sunetul acordeonului este asociat automat cu farmecul Parisului de la inceputul secolului trecut, cu cel al petrecerilor campenesti sau, potrivit unei expresii consacrate, cu “french way of life” (stilul francez de viata). Treptat, la serbarile populare, chitarele au inceput sa acompanieze acordeonul, in ritmurile muzicii folclorice, lautari ramasi anonimi dovedindu-se a fi adevarati virtuozi. De altfel, acest fel de muzica, interpretata la acordeon, a cucerit foarte repede intreaga lume. Si la noi este extrem de indragita, fie ca e vorba de cea traditionala sau de alte genuri (muzica clasica, contemporana, jazz etc), toate putand fi interpretate, astazi, la acordeon.
Cine a inventat acordeonul?
Daca v-ati pus vreodata intrebarea “Cine a inventat acordeonul?”, oricat de ciudat ar parea, raspunsul este “Nimeni!”. Nu se poate spune ca a existat o anume persoana care sa fi avut ideea sa construiasca, dupa niste reguli, acest instrument muzical. Fiecare piesa care intra in alcatuirea acordeonului, asa cum il stim astazi, are propria ei istorie. Numele – acordeon – vine de la faptul ca este de ajuns sa apesi o clapa pentru a face sa rezoneze un “acord”, sunetul fiind produs de niste tuburi puse in vibratie printr-un curent de aer generat de burduful instrumentului.
In 1829, un armean stabilit in Viena, Cyrill Demian, fabricant de orgi si piane, impreuna cu fiii sai, Carl si Guido, obtine un brevet al unui instrument muzical, numit “accordion”, din care se va naste “concertina”, brevetata in 1844, de catre Sir Charles Wheatstone (fizician si inventator englez), alcatuita dintr-un burduf cu butoane la cele doua capete ale sale, aceste doua instrumente stand la baza a ceea ce, mai tarziu, va fi acordeonul. In anii 1850-1859, concertinei i s-a adaugat o claviatura, instrumentul obtinut numindu-se “Orgelakkordeon”.
Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, nenumarati fabricanti de instrumente muzicale din Europa, dar si de peste ocean, din Statele Unite ale Americii si din America de Sud, au adaugat clape, butoane, acorduri. De exemplu, in anii 1840-1860, in Argentina era foarte popular un instrument numit “bandoneon”, un fel de “concertina” de forma patrata. Din momentul in care acest instrument a inceput sa prinda contur, sunetele foarte placute, inconfundabile, au facut ca acordeonul sa se bucure de un succes enorm, atat in saloanele burgheze, cat si in cultura populara.
Vapoare intregi incarcate cu acordeoane porneau, la sfarsitul secolului al XIX-lea, dinspre Europa spre America. In 1863, italianul Paolo Soprani a pus bazele industriei de acordeoane, la Castelfidardo, localitate considerata “leaganul” mondial al acordeonului. Aici exista, in prezent, un muzeu al acordeonului si, in fiecare an, are loc un concurs internatinal de interpretare la acest instrument. In Parisul de la 1900, acordeonul devenise “regele” instrumentelor, indragit peste masura de interpretii de sansonete, inspirandu-i pe poeti si nelipsit de la balurile mondene. In Austria, Elvetia, Germania, valsul, polka, marsurile se potriveau perfect sunetelor acordeonului, in Argentina, tangoul, cumbia (muzica traditionala), in Columbia, forro, in Brazilia etc.
Dupa al Doilea Razboi Mondial, muzicieni precum Tony Murena sau Gus Viseur au compus piese de jazz, de inspiratie folclorica, pentru acordeon. Alti compozitori-interpreti celebri, printre care marele Jacques Brel sau Leo Ferre au organizat turnee mondiale cu muzica la acordeon.
Ultimele modele de acordeoane, din ce in ce mai rafinate si mai pretentioase, cu un minimum de schimbari si cu o usoara sporire a greutatii, au inclus sistemul MIDI, care face posibila redarea sunetelor electronice, pastrand insa si sunetele naturale (traditionale) ale acordeonului.
.){kind=link}