Ai carte, ai parte! este o expresie al cărei sens, cel puţin la modul general, este bine cunoscut astăzi, referindu-se la binefacerile învăţăturii, la faptul că cine dobândeşte învăţătură, educaţie, cine termină o şcoală se bucură de respect din partea celorlalţi şi are posibilitatea să-şi construiască o viaţă mai bună.
Sensul iniţial al acestei expresii a fost însă cu totul altul. Din diverse documente şi studii lingvistice (de exemplu, filologul Stelian Dumistrăcel, care îl citează pe Gheorghe Ghibănescu) rezultă că cea mai veche atestare a acestei expresii ţine de secolul al XVIII-lea, când un ţăran din Moldova, fiind întrebat de un funcţionar al statului despre hotarele unei moşii, acesta i-ar fi răspuns că : “Cine nu are carte nu are nici parte”, cu înţelesul că cine nu are acte/ înscrisuri doveditoare ale proprietăţii, documente despre posesiune şi hotare “nu are parte” de pământul respectiv, nu poate fi recunoscut ca proprietar.
În secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, expresia se utiliza frecvent şi în Transilvania, mai ales după apariţia serviciului de Carte funciară, impus de administraţia habsburgică, care a facilitat stabilirea actelor (cărţilor) de proprietate. Au primit astfel de “cărţi” nobilii maghiari, nemeşii români (nobili mici şi mijlocii), dar şi ţăranii care deţineau o bucată de pământ. Aşadar, “Aveai carte (de proprietate), aveai parte”.
De altfel, nu trebuie ignorat că, în timpurile vechi, în spaţiul românesc, “carte” însemna: “1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească” (DEX).
Ai carte, ai parte! – sensul actual al expresiei
Trecerea la sensul de astăzi al expresiei “Ai carte, ai parte!”, adică o primă resemantizare a acesteia se produce în perioada interbelică, odată cu dezvoltarea sistemului de învăţământ, a culturii în general. Oamenii cu carte erau din ce în ce mai preţuiţi, mai respectaţi, cu atât mai mult cu cât analfabetismul era un fenomen de masă. Chiar şi în mediul rural, preotul, învăţătorul – intelectualitatea satului – aveau “carte” (document de studii), dar şi educaţie, erau preţuiţi pentru învăţătura lor.
Desigur, asocierea cuvântului “carte” cu cel de “învăţătură” poate fi mult mai veche, dintr-o epocă în care au apărut cărţile, mai ales cele tipărite. Dar cum dezvoltarea culturală a Ţărilor Române a avut un curs lent şi mult întârziat faţă de cultura occidentală, este de presupus că fixarea respectului faţă de învăţătură într-o zicere precum “Ai carte, ai parte” este şi ea târzie.
A doua resemantizare a expresiei “Ai carte, ai parte!”
În perioada comunistă, expresia s-a bucurat de multă popularitate, a devenit un fel de deviză, ideea de a preţui oamenii învăţaţi fiind, ca întotdeauna, lăudabilă, numai că nu avea întotdeauna acoperire şi în realitate, bucurându-se de privilegii nu neapărat oamenii învăţaţi, ci cei care care erau devotaţi ideologiei comuniste si conducătorilor.
Într-o perioadă ambiguă, la puţin timp după Revoluţia din decembrie 1989, Ioan Groşan, scriitor din gruparea “Echinox”, de la Cluj, într-o povestire din volumul intitulat “O sută de ani de zile la Porțile Orientului” (1992), parodia nu numai memorarea citatelor din literatură, dar şi supralicitarea expresiei “Ai carte, ai parte!”. Iată un scurt fragment din povestirea “Descriptio Moldaviae”, inclusă in volumul menţionat anterior: “Înduioşaţi, cei doi fraţi îşi strânseră îndelung mâinile, se îmbrăţişară cu respect. Deoparte, Iovănuţ privea scena cu lacrimi în ochi. Işi aduse aminte că e singur la părinţi.
-Frate Nica, zise suspinând Dărăban, ce-a fost a fost. Morţii cu morţii, viii cu viii. Tu eşti viu şi nevătămat. Poate că odată, cu păcătoasa minte a tinereţelor, am vrut să te trec în lumea drepţilor, c-aveai oi mai multe şi nenumăraţi câini. De poţi, iartă-mă!
– Te iert, Dărăbane, frate al meu! – zise Metodiu. Numai cel ce iartă va trece curat în lumea unde ai vrut tu să mă trimiţi. Şi, scurtă vorbă, cei doi fraţi mai tăifăsuiră puţin, timp în care Metodiu îl lămuri la ureche despre rosturile umbletului lor, de i se făcu lui Dărăban părul măciucă; abia acum îşi dădu el seama câte cărţi citise Metodiu cu banii luaţi pe oile vândute. Vorba ceea: ai oi, ai parte; ai parte, ai carte; ai carte, mare brânză!” (“Descriptio Moldaviae”).
Cine are carte? Cine are parte?
Rămâne de văzut care mai este viabilitatea acestei expresii – “Ai carte, ai parte!” – astăzi. Trăim într-o realitate în care nu mai este de conceput să-ţi construieşti un drum în viaţă, în carieră, fără şcoală. Pe de altă parte, constatăm că, din nefericire, la noi, multe instituţii de învăţământ au devenit doar “fabrici de diplome”, criteriile de promovare în societate sunt, adesea, îndoielnice, meritocraţia este în agonie, limba română este “chinuită” în fel şi chip, cu cât se vorbeşte mai mult de un “sistem de învăţământ performant”, cu atât mai mulţi analfabeţi funcţionali etc. Cine are carte? Cine are parte? Cine are carte are parte?
