Analfabetismul funcţional, în secolul al XXI-lea, adică într-o epocă în care cunoaşterea, ştiinţa şi tehnologia au cunoscut un progres fără precedent, pare un paradox. Statisticile spun că România, din nefericire, se află pe primul loc, în Uniunea Europeană, în privinţa analfabetismului funcţional, termen care nu trebuie confundat cu analfabetismul, iar fenomenul ia amploare chiar şi în multe ţări dezvoltate din Occident.
Alvin Toffler, celebrul scriitor şi futurolog american, autor al unor cărţi de referinţă despre mecanismele şi evoluţia societăţii moderne, printre care “Şocul viitorului”, “Al treilea val”, “Crearea unei noi civilizaţii” etc., spunea că “Analfabetul funcţional al secolului al XXI-lea nu va fi cel care nu ştie să citească şi să scrie, ci cel care nu ştie să înveţe, să se dezveţe şi să reînveţe”.
Ce este analfabetismul funcţional?
Dacă analfabetismul denumeşte situaţia celor care nu ştiu să scrie şi să citească/neştiinţa de carte, analfabetismul funcţional (în engleză, “functional illiteracy”) defineşte situaţia în care o persoană, deşi instruită, în sensul parcurgerii şcolarităţii, nu este capabilă să înţeleagă, să decodeze ceea ce citeşte sau aude, nu poate explica/exprima ceea ce citeşte, are dificultăţi în efectuarea unor operaţii matematice simple, are inabilităţi în privinţa competenţelor de bază, în realizarea conexiunilor dintre cunoştinţele dobândite.
Consecinţa cea mai gravă este inadecvarea la realitate, în diversele ei ipostaze, de la viaţa de zi cu zi, la alegerea şi exercitarea unei profesii, inadecvarea la piaţa muncii si la dinamica societătii. În esenţă, anii de şcoală au rolul de a forma oameni instruiţi, cu un nivel de cultură cel puţin decent, şi, mai ales, de a-i pregăti pe tineri pentru viitorul lor şi al societăţii, pentru profesii adecvate la cerinţele lumii contemporane.
Or, orice profesie implică un anume nivel al cunoştinţelor şi abilitaţilor, capacitatea fiecăruia de a evolua autonom, pentru a exprima, în mod durabil, prin angajare, potenţialul personal. Capacitatea de angajare este sau ar trebui să fie în relaţie strictă cu disponibilitatea fiecăruia de a se adapta la locul de muncă, de a progresa, de a face faţă schimbărilor pe tot parcursul vieţii active.
Aceste aspecte sunt dificil de realizat atunci când este vorba de analfabetismul funcţional, incompatibil cu creativitatea şi dinamica socio-profesională. Sunt foarte multe cazuri (majoritatea) în care un analfabet funcţional se încadrează în viaţa socio-profesională, dar echilibrul este extrem de fragil, iar riscul de marginalizare, permanent.
În anii 2000, diverse organisme internaţionale, preocupate de evoluţia şi rezultatele diverselor sisteme de învăţământ, au definit analfabetismul funcţional ca fiind “situaţia persoanelor cu vârsta peste 16 ani, care, deşi şcolarizate, nu sunt capabile să înţeleagă un text referitor la situaţii de viaţă cotidiană şi nu pot transmite în scris sau oral informaţii simple. În anumite cazuri, aceste aspecte se pot combina, în diverse proporţii, cu o insuficientă stăpânire a altor competenţe, precum raţionamente si calcule simple, identificarea unor repere spaţio-temporale etc.”
Cauzele analfabetismului funcţional
Date recente, din 2018, arată că peste 40% dintre români se încadrează în zona analfabetismului funcţional, cei mai mulţi fiind elevi, dar şi persoane adulte, atât din mediul rural, cât şi urban. În ţările occidentale, dezvoltate, valorile medii ale acestui fenomen îngrijorător se situează în jurul a 20% dintre elevii de peste 15 ani (21% în Italia 19,8 în Franţa, 19,6 în Spania, 18,4 în Marea Britanie, 18,5 în Germania etc.)
Analfabetismul funcţional este un fenomen complex, mascat frecvent de cifre/statistici despre promovabilitate, progres, reforme, politici educaţionale etc. Dacă ne referim la realitatea românească, printre cauzele analfabetismului funcţional se numără următoarele:
- Modul inerţial în care este conceput, în învăţământul gimnazial şi liceal, mai ales, sistemul de predare-invatare-evaluare. Dihotomia instrucţie (transmiterea de informaţie) – educaţie (formarea unui sistem de valori, a unui mod de a gândi şi de a fi) este veche şi îşi caută încă soluţiile. Declarativ, sistemul de învăţământ modern se bazează pe dobândirea de competenţe, pe dezvoltarea creativităţii şi a spontaneităţii. În realitate, accentul cade pe transmiterea de informaţii pe care elevul le memorează şi le reproduce mecanic, fără a le înţelege şi fără a le putea valorifica independent în diverse contexte de viaţă.
- Programe şcolare foarte încărcate, învechite, neadaptate la dinamica societăţii, multe asemănătoare cu cele care au funcţionat cu zeci de ani în urmă şi care nu mai corespund realităţii zilelor noastre, efectele, la nivelul individual, al elevului, fiind lipsa de motivaţie, plictiseală, abilităţi de gândire critică slab dezvoltate etc.
Analfabetismul funcţional vs. pasiunea pentru invatatura - Nivelul de pregătire şi formarea continuă a profesorilor este o condiţie esenţială nu numai pentru combaterea analfabetismului funcţional, dar şi pentru obţinerea performanţei, într-o lume tot mai competitivă din toate punctele de vedere. “Tot ce nu avem la naştere – spunea, în urmă cu peste două secole, un ilustru gânditor iluminist, Jean Jacques Rousseau – dobândim prin educaţie”. În ţări care nu se confruntă cu pericolul analfabetismului funcţional (în Finlanda, de exemplu), profesorii sunt selectaţi din rândul absolvenţilor de învăţământ superior performanţi, trecând prin examene dificile pentru a-şi valida statutul.
- Elevii nu sunt învăţaţi să înveţe – în foarte multe şcoli, demersul “educativ” se limitează la transmiterea de informaţie, uneori şi aceasta deficitară, trunchiată, incoerentă, şi la evaluări, în mare parte, ale cantităţii de informaţie, în pofida faptului că se încearcă tot felul de experimente în privinţa examenelor naţionale. Este calea sigură spre analfabetismul funcţional, ignorându-se, din comoditate, din neştiinţă, nevoia de flexibilitate, de creativitate, în comunicarea profesor-elev. Nu numai elevii au nevoie de un suflu proaspăt, în pas cu vremurile, în felul în care primesc şi valorifică informaţie, dar şi profesorii trebuie să regândească fundamental rolul şi rostul lor.
- Absenteismul, abandonul şcolar, situaţia familială şi socială a elevului – toate aceste aspecte sunt interconectate. Sărăcia, lipsa de interes a unor părinţi (implicit a copiilor lor) faţă de valorile educaţiei, situaţia a sute de mii de copii (anul trecut, în România, peste 300 de mii) care cresc fără unul sau fără ambii părinţi, pentru că aceştia sunt plecaţi la muncă, în străinătate, conduc spre rezultate şcolare slabe, spre lipsa de interes faţă de învăţătură şi spre spre alte probleme emoţionale grave., care generează, la rândul lor, fenomenul analfabetismului funcţional, în multe cazuri.
- Finanţarea sistemului de învăţământ – atât timp cât, într-o ţară, sistemul de învăţământ rămâne într-un plan secund din punctul de vedere al factorilor decizionali, progresul este lent, nesemnificativ.
Soluţii posibile pentru diminuarea analfabetismului funcţional
Preocuparea pentru diminuarea analfabetismului funcţional există în toate ţările, inclusiv în cele dezvoltate. Teoretic, se propun diverse strategii de intervenţie, cum ar fi: o mai bună structurare a curriculumului şcolar naţional, adică a conţinuturilor învăţării, a metodelor didactice utilizate, a modalităţilor de evaluare, o adaptare continuă a conţinuturilor învăţării la dinamica societăţii, identificarea timpurie a dificultăţilor de învăţare, ale elevilor, gestionarea corectă a situaţiilor emoţionale, colaborarea continuă a şcolii cu familia etc.
Dar toate acestea, din nefericire, rămân adesea doar repere teoretice, fără ca transformările de substanţă, necesare, să se producă în realitate. Este important, dincolo de structurări şi restructurări de strategii, programe, conţinuturi etc., în general rezistente la schimbare, ca profesorii, elevii şi familia să dea sens educaţiei, să accepte că, până la transformările la scară macro, efortul individual, pasiunea, empatia, o foarte bună pregătire profesională şi pedagogică din partea profesorilor, o implicare autentică a familiei în cizelarea personalităţii copiilor, cu respect pentru valorile autentice, garanţie a unei societăţi sănătoase, pot da sens eforturilor concertate.
Este o evidenţă faptul că, fără educaţie sau cu o educaţie deficitară, în sensul analfabetismului funcţional, un om nu îşi poate împlini destinul, iar o societate care nu este preocupată de rezolvarea sau măcar de ameliorarea unor astfel de probleme nu poate aspira la libertate şi progres. Este nevoie de profesionalism, de creativitate, de asumare, de curaj, de spirit liber, creator şi inovator, pentru a accepta că “Natura ne aseamănă, dar educaţia ne deosebeşte” (Confucius) şi că “Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas” (Socrate).
