Anima şi animus sunt două concepte foarte vechi, dar care s-au impus în filozofia culturii mai ales prin psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung, cunoscutul psihiatrul elveţian, prin care acesta, iniţial, a vrut să marcheze diferenţele gândirii sale, în comparaţie cu psihanaliza lui Sigmund Freud, ulterior propunându-şi să se ocupe dintr-o altă perspectivă de investigaţia inconştientului şi de suflet.

Anima şi animus sunt două arhetipuri, care fac parte din subconştientul colectiv, care influenţează şi condiţionează reprezentările noastre despre lume şi care ţin de zona imaginarului, din care eul/individualitatea se alimentează şi se reînnoieşte, după cum susţine Jung.

Anima şi animus, originea şi semnificaţia acestor arhetipuri
Anima şi animus, originea şi semnificaţia acestor arhetipuri Sursa: https://www.reddit.com

Cuvântul “anima” vine din limba latină şi înseamnă “suflet”, “respiraţie”, “suflu vital”, iar în psihologia analitică reprezintă dimensiunea feminină din psihicul masculin, aşa cum “animus”, provenit tot din limba latină, unde are sensul de “raţiune”, “gândire”, “spirit”, este partea masculină a psihicului feminin.

Într-o interpretare mai nuanţată, anima şi animus, aceste elemente fundamentale ale psihicului uman, nu sunt simetrice, mai mult, se pot manifesta divergent. Anima înseamnă viaţa în sine, cea care aduce experienţă şi cunoaştere în personalitatea masculină, care ajută la armonizarea dintre conştient şi subconştient.

În acest sens, Carl Gustav Jung, în “Dialectica eului şi a inconştientului”, sublinia că: “Pentru a descrie, pe scurt, care este diferenţa dintre bărbat şi femeie, din acest punct de vedere, deci prin ce se caracterizează anima, în raport cu animus, trebuie precizate următoarele: anima este sursa stărilor de spirit/umorilor şi a capriciilor, în timp ce animus este sursa opiniilor; şi aşa cum schimbările de dispoziţie provin dintr-o zonă obscură, nedefinită, opiniile ferme se bazează pe prejudecăţi inconştiente sau pe convingeri apriorice”.

Anima si animus, doua concepte complementare
Anima si animus, doua concepte complementare

Anima şi animus (anima, în cazul bărbaţilor şi animus, în cazul femeilor) sunt, aşadar, arhetipurile sexului opus, anima explică predispoziţiile afective ale bărbaţilor, sentimentele şi afectele, iar animus justifică ipostazele ferme, dure, imperioase ale femeilor. Pe acest “joc” dintre anima şi animus, una dintre cele două tendinţe putând să acapareze, în diverse împrejurări, zona conştientului, se bazează nenumărate scrieri, cu fundament stiintific, precum: “Femeia în poveştile cu zâne”, de Marie Louise von Franz (psiholog, colaboratoare a lui Jung), “Femeile care aleargă cu lupii”, de Clarissa Pinkola Estes (etnolog şi psiholog), “Femininul fiinţei. Pentru a termina cu coasta lui Adam”, de Annick de Souzenelle.

Anima poate să se manifeste în visele şi fantasmele bărbaţilor, spun psihanaliştii, sub înfăţişarea unei femei seducătoare sau demonice, purtătoare a unor caracteristici foarte îndepărtate, adeseori, de valorile conştiente ale celui care visează. Acest arhetip se poate proiecta, in vis, şi în imaginea femeii-primitive, a femeii-mitice, a femeii-razboinice etc. Pe de altă parte, amprenta masculină din subconştientul feminin, care ar explica raţionalitatea excesivă, poate lua, în plan oniric, chipul barbatului-erou, barbatului-artist, barbatului-filosof etc.

Citește și:  Paradoxul mincinosului

Chiar dacă anima şi animus au devenit concepte fundamentale în opera ştiinţifică a lui Carl Gustav Jung, în epoca modernă, existenţa lor, ca repere în filosofia cunoaşterii, este mult mai veche. În antichitate, de exemplu, Aristotel, în lucrarea “De anima” (Despre suflet), defineşte “anima” ca principiu al vieţii, parte fundamentală a fiinţei, acel “ceva” care dă corpului particularitatea de a fi viu, este un “principiu de perfecţiune” – entelehia (stare de împlinire, de desăvârşire).

Spre deosebire de Aristotel, Platon defineşte “anima” ca pe o realitate autonomă, un fel de esenţă eternă a fiinţei, deoarece trupurile pier, spune filosoful, dar sufletele renasc în alte vieţi. Echilibrul unui suflet, mai spune Platon, este asigurat de “logos” (minte/raţiune), “thumos” (emoţie) si “eros” (dorinţă).

Antonio Canova, Muzeul Luvru, Paris
Antonio Canova, Muzeul Luvru, Paris

De-a lungul timpului, nenumărate alte concepţii filosofice, religioase, ştiinţifice au căutat răspunsuri pentru ccea ce latinii numeau “anima”, partea inefabilă din fiinţa noastră şi care ar putea însemna spirit, inteligentă, viaţă, cuvânt din care a derivat, de pildă, şi verbul a anima/a se anima – a însufleţi, a da viaţă, a dobândi mai mult suflet, a se entuziasma etc.

Parţial, dualitatea anima şi animus corespunde şi vechilor concepte filosofice şi religioase din cultura orientală (chineză) – Yin şi Yang, expresie a forţelor complementare din Universul pe care oamenii l-au înţeles, încă din vremurile îndepărtate ale începutului, sub semnul Coincidentia oppositorum (Unitatea contrariilor), expresie a armoniei pe care Parmenide, filosof grec presocratic, o definea ca “opoziţie, amestec, unitate a pluralităţii şi a manifestărilor divergente”.

Psihologii consideră că, pentru fiecare om, secretul echilibrului este “dialogul interior”, care constă în a lăsa să se manifeste liber, să verbalizeze, “partenerul” invizibil – anima sau animus, după caz.

Anima şi animus, Psyche si Eros
Anima şi animus, Psyche si Eros

O reprezentare artistică celebră a acestui “dialog” este, de exemplu, o sculptură care o reprezintă pe Psyche, o tânără excepţional de frumoasă, care, stârnind gelozia Afroditei (zeiţa iubirii şi a frumuseţii) a fost alungată pe un munte, apoi dusă de vânt într-un palat îndepărtat, unde a devenit soţia unui necunoscut, stăpână peste bogaţii nemăsurate, necunoscut despre care oracolul îi spusese că este un monstru. Condiţia pentru a-şi păstra liniştea şi fericirea alături de misteriosul soţ era să nu încerce să-i vadă chipul. Nerezistând însă tentaţiei, într-o noapte, Psyche a aprins un opaiţ şi a văzut că “monstrul” era, de fapt, Eros (zeul iubirii). Pentru că a încălcat porunca, Psyche a fost crunt pedepsită de către Afrodita, până la momentul în care Eros a reuşit să-l înduplece pe Zeus să-l lase să o ia pe Psyche alături de el, în ceruri, făcând-o nemuritoare.

Intr-un plan simbolic, acest mit, reprezentat artistic in nenumarate ipostaze, poate fi interpretat ca o confruntare dintre anima şi animus sau ca o alegorie despre forţele ascunse şi de necontrolat ale subconştientului.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.