Anima și animus sunt două concepte foarte vechi, dar care s-au impus în filozofia culturii mai ales prin psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung, cunoscutul psihiatrul elvețian, prin care acesta, inițial, a vrut să marcheze diferențele gândirii sale, în comparație cu psihanaliza lui Sigmund Freud, ulterior propunându-și să se ocupe dintr-o altă perspectivă de investigația inconștientului și de suflet.
Anima și animus sunt două arhetipuri, care fac parte din subconștientul colectiv, care influențează și condiționează reprezentările noastre despre lume și care țin de zona imaginarului, din care eul/individualitatea se alimentează și se reînnoiește, după cum susține Jung.
Cuvântul „anima” vine din limba latină și înseamnă „suflet”, „respirație”, „suflu vital”, iar în psihologia analitică reprezintă dimensiunea feminină din psihicul masculin, așa cum „animus”, provenit tot din limba latină, unde are sensul de „rațiune”, „gândire”, „spirit”, este partea masculină a psihicului feminin.
Înțelegerea conceptelor de Anima și Animus nu se limitează la analiza psihologică; acestea au implicații directe asupra modului în care comunicăm și interacționăm cu ceilalți. De exemplu, recunoașterea influenței Animei în bărbați poate ajuta la identificarea și exprimarea emoțiilor mai autentic, în timp ce conștientizarea Animusului în femei poate facilita o comunicare mai asertivă și directă. Această perspectivă ne permite să ne adaptăm și să îmbunătățim relațiile, fie că sunt personale sau profesionale.
Într-o interpretare mai nuanțată, anima și animus, aceste elemente fundamentale ale psihicului uman, nu sunt simetrice, mai mult, se pot manifesta divergent. Anima înseamnă viața în sine, cea care aduce experiență și cunoaștere în personalitatea masculină, care ajută la armonizarea dintre conștient și subconștient.
În acest sens, Carl Gustav Jung, în „Dialectica eului și a inconștientului”, sublinia că: „Pentru a descrie, pe scurt, care este diferența dintre bărbat și femeie, din acest punct de vedere, deci prin ce se caracterizează anima, în raport cu animus, trebuie precizate următoarele: anima este sursa stărilor de spirit/umorilor și a capriciilor, în timp ce animus este sursa opiniilor; și așa cum schimbările de dispoziție provin dintr-o zonă obscură, nedefinită, opiniile ferme se bazează pe prejudecăți inconștiente sau pe convingeri apriorice”.
Anima și animus (anima, în cazul bărbaților și animus, în cazul femeilor) sunt, așadar, arhetipurile sexului opus, anima explică predispozițiile afective ale bărbaților, sentimentele și afectele, iar animus justifică ipostazele ferme, dure, imperioase ale femeilor. Pe acest „joc” dintre anima și animus, una dintre cele două tendințe putând să acapareze, în diverse împrejurări, zona conștientului, se bazează nenumărate scrieri, cu fundament științific, precum: „Femeia în poveștile cu zâne”, de Marie Louise von Franz (psiholog, colaboratoare a lui Jung), „Femeile care aleargă cu lupii”, de Clarissa Pinkola Estes (etnolog și psiholog), „Femininul ființei. Pentru a termina cu coasta lui Adam”, de Annick de Souzenelle.
Conceptele de Anima și Animus sunt adesea ilustrate în literatură și artă, oferind o fereastră spre înțelegerea acestor arhetipuri la nivel colectiv. De la personajele din romanele clasice până la portretele și sculpturile care reprezintă dualitatea masculin-feminin, arta ne poate ajuta să înțelegem și să integrăm aceste aspecte ale psihicului. A explora aceste reprezentări poate fi o metodă excelentă de a începe sau de a aprofunda înțelegerea noastră asupra Animei și Animusului. Pentru a aprofunda diferențele dintre formele corecte și incorecte ale unor cuvinte, citiți articolul nostru dedicat: cum este corect: ieu sau eu?
Anima poate să se manifeste în visele și fantasmele bărbaților, spun psihiatrii, sub înfățișarea unei femei seducătoare sau demonice, purtătoare a unor caracteristici foarte îndepărtate, adesea, de valorile conștiente ale celui care visează. Acest arhetip se poate proiecta, în vis, și în imaginea femeii-primitive, a femeii-mitice, a femeii-războinice etc. Pe de altă parte, amprenta masculină din subconștientul feminin, care ar explica raționalitatea excesivă, poate lua, în plan oniric, chipul bărbatului-erou, bărbatului-artist, bărbatului-filosof etc.
Chiar dacă anima și animus au devenit concepte fundamentale în opera științifică a lui Carl Gustav Jung, în epoca modernă, existența lor, ca repere în filosofia cunoașterii, este mult mai veche. În antichitate, de exemplu, Aristotel, în lucrarea „De anima” (Despre suflet), definește „anima” ca principiu al vieții, parte fundamentală a ființei, acel „ceva” care dă corpului particularitatea de a fi viu, este un „principiu de perfecțiune” – entelehia (stare de împlinire, de desăvârșire).
Spre deosebire de Aristotel, Platon definește „anima” ca pe o realitate autonomă, un fel de esență eternă a ființei, deoarece trupurile pier, spune filosoful, dar sufletele renasc în alte vieți. Echilibrul unui suflet, mai spune Platon, este asigurat de „logos” (mintea/rațiunea), „thumos” (emoția) și „eros” (dorința).
Antonio Canova, Muzeul Luvru, ParisDe-a lungul timpului, nenumărate alte concepții filosofice, religioase, științifice au căutat răspunsuri pentru ceea ce latinii numeau „anima”, partea inefabilă din ființa noastră și care ar putea însemna spirit, inteligență, viață, cuvânt din care a derivat, de pildă, și verbul a anima/a se anima – a însufleți, a da viață, a dobândi mai mult suflet, a se entuziasma etc.
Parțial, dualitatea anima și animus corespunde și vechilor concepte filosofice și religioase din cultura orientală (chineză) – Yin și Yang, expresie a forțelor complementare din Universul pe care oamenii l-au înțeles, încă din vremurile îndepărtate ale începutului, sub semnul Coincidentia oppositorum (Unitatea contrariilor), expresie a armoniei pe care Parmenide, filosof grec presocratic, o definea ca “opoziție, amestec, unitate a pluralității și a manifestărilor divergente”.
Psihologii consideră că, pentru fiecare om, secretul echilibrului este „dialogul interior”, care constă în a lăsa să se manifeste liber, să verbalizeze, „partenerul” invizibil – anima sau animus, după caz.
O reprezentare artistică celebră a acestui „dialog” este, de exemplu, o sculptură care o reprezintă pe Psyche, o tânără excepțional de frumoasă, care, stârnind gelozia Afroditei (zeița iubirii și a frumuseții) a fost alungată pe un munte, apoi dusă de vânt într-un palat îndepărtat, unde a devenit soția unui necunoscut, stăpână peste bogății nemăsurate, necunoscut despre care oracolul îi spusese că este un monstru.
Condiția pentru a-și păstra liniștea și fericirea alături de misteriosul soț era să nu încerce să-i vadă chipul. Nerezistând însă tentației, într-o noapte, Psyche a aprins un opaiț și a văzut că „monstrul” era, de fapt, Eros (zeul iubirii). Pentru că a încălcat porunca, Psyche a fost crunt pedepsită de către Afrodita, până la momentul în care Eros a reușit să-l înduplece pe Zeus să-l lase să o ia pe Psyche alături de el, în ceruri, făcând-o nemuritoare.
Într-un plan simbolic, acest mit, reprezentat artistic în nenumărate ipostaze, poate fi interpretat ca o confruntare dintre anima și animus sau ca o alegorie despre forțele ascunse și de necontrolat ale subconștientului.
