Întrebarea dacă “Arca lui Noe” a existat cu adevărat este una care a stârnit interes, de mult timp, atât în rândul oamenilor de știință, cât și în rândul oamenilor obişnuiţi, pentru că este unul dintre cele mai vechi, mai puternice şi complexe simboluri, care a intrat definitiv în mentalul colectiv.
Recent, o serie de descoperiri arheologice din situl Durupinar, din Turcia, la trei kilometri de graniţa cu Iran, au readus în atenţia specialiştilor şi a publicului larg această “poveste” veche, care a generat multe controverse, atunci când s-a pus problema istoricităţii sale, a atestării sale ca fapt real.
De-a lungul timpului, au existat mai multe tentative și expediții care au încercat să ateste existența reală a unei “Arce a lui Noe”, așa cum este descrisă în Biblie şi care, potrivit textelor sacre, s-ar fi oprit pe “Muntele Ararat” (nume provenit, probabil, din sanscrită, însemnând “pământ sfânt”), din estul Anatoliei.
Arca lui Noe – realitate sau mit?
Încă din secolul al XI-lea, Muntele Ararat a fost asociat cu relatarea din „Geneza”/ “Facerea” (Vechiul Testament), ca loc în care s-a oprit Arca lui Noe şi există multe relatări despre relicve recuperate din Chivot, care încearcă să dovedească faptul că este vorba de fapte reale, nu de un mit.
Între anii 1970 şi 2000, exploratori și cercetători au susținut că au găsit o structură asemănătoare unei bărci în zona Durupınar, lângă Muntele Ararat, fără alte dovezi care să susţină veridicitatea afirmaţiilor. Totuși, majoritatea oamenilor de știință consideră aceste structuri ca fiind formațiuni geologice naturale.
În 2010, o echipă de arheologi chinezi și turci a afirmat că a descoperit o structură din lemn la peste 4 000 m altitudine, dar nu au fost publicate dovezi științifice convingătoare, iar cercetătorii independenți au ridicat semne de întrebare cu privire la autenticitate.
Această căutare ferventă are ca suport şi faptul că mitul Potopului biblic ar putea fi inspirat de un eveniment catastrofal real, cum ar fi inundațiile majore din Mesopotamia (la care se face referire în “Epopeea lui Ghigames”) sau umplerea rapidă a Mării Negre (aproximativ anul 5600 î.Hr.), ipoteză propusă de William Ryan și Walter Pitman, geologi marini.
Arca lui Noe – cele mai recente descoperiri
O echipă de cercetători de la Universitatea din Istanbul, de la Universitatea Agrı Ibrahim Cecen şi din SUA, numiţi “Echipa de cercetare Muntele Ararat și Arca lui Noe”, au adus în atenţia lumii ştiinţifice mostre de sol și formațiuni de rocă potenţial legate de Mitul Potopului şi de Arca lui Noe, una dintre cele mai fascinante enigme ale lumii antice, despre care se spune că ar fi avut loc în jurul anului 3 300 i.Hr. şi că ar fi durat 40 de zile şi 40 de nopţi, până când apele s-au retras.
Dimensiunile chivotului, aşa cum sunt descrise în textul biblic, sunt impresionante – 22 de metri lățime, 134 de metri lungime și 13 metri înălțime – pentru a-l adăposti pe Noe şi pe familia lui şi în care să fie salvate câte o pereche din fiecare specie de animal, din păsări, câte şapte perechi, astfel încât şi după Potop să fie viaţă pe Pământ. Dacă o astfel de construcţie a existat, cu adevărat, trebuie să fi lăsat urme, pe care săpăturile arheologice să le scoată la lumină.
Scanările radar şi 30 de mostre de sol luate de echipa de cercetători turci (mostre care indică activitate umană, în timpurile Potopului) au fost analizate şi datate (3000 – 5000 de ani i.Hr., ceea ce ar coincide cu Potopul biblic), la acestea adăugându-se prezența argilei și a resturilor marine, a resturilor de moluşte, ceea ce este un indiciu că, deşi regiunea este acum departe de mare, ar fi putut suferi, în trecut, inundaţii semnificative.
Formațiunea Durupinar – asemănare izbitoare cu forma unei bărci pietrificate
Se pare că formațiunea Durupinar are o asemănare izbitoare cu forma unei bărci (pietrificate), unii geologi susţinând însă ca această configurație este rezultatul fenomenelor naturale (eroziune, scurgere a noroiului, tectonica plăcilor) si că nu este vorba de rămășițele unei structuri construite de om.
O altă constatare remarcabilă, rezultată din analiză, este că există un pH (care exprimă cantitativ aciditatea sau bazicitatea unei substanţe) mai scăzut şi o concentraţie mai mare de materie organică și potasiu în interiorul formei “bărcii” – modificări specifice lemnului putrezit. Mai mult, iarba din interiorul formaţiunii devine mai deschisă la culoare toamna – un aspect despre care membrii echipei cred că este provocat de ceva creat de mâna omului.
S-au mai identificat, prin metode radar, forme dreptunghiulare în interiorul formațiunii, la aproximativ 7 metri adâncime, ceea ce ar putea fi dovada unei nave care avea delimitate secțiuni interioare.
Un optimism moderat…
Desigur, existenţa unor dovezi indubitabile despre Potop şi Arca lui Noe s-ar constitui într-una dintre cele mai spectaculoase descoperiri ale tuturor timpurilor. Dar, deocamdată, arheologii manifestă un optimism moderat – “Odată cu datarea, spunea coordonatorul echipei – nu se poate spune clar că nava este aici. Mai trebuie lucrat mult timp pentru a dezvălui acest lucru”.
Cu toate acestea, arheologii au avut curajul să susţină că sunt mai aproape ca oricând să demonstreze că legendarul chivot este îngropat în regiunea din estul Turciei, la aproximativ 30 de kilometri spre sud de Muntele Ararat.
Experți de la compania din California, “Noah’s Ark Scans” sunt pregătiţi, după ce se vor aduna suficiente dovezi că structurile detectate sunt create de om şi au formă de “arcă”, să excaveze, desfăşurând, în acelaşi timp, un plan de conservare adecvat.
Ipoteza Potopului de la Marea Neagră
În anii 1990, William Ryan și Walter Pitman, geologi marini de la Columbia University, au propus ipoteza Potopului de la Marea Neagră. Ei spun că, în urmă cu aproximativ 7 600 de ani (în jurul anului 5600 î.Hr.), s-a produs o inundație uriașă, care a transformat o mare interioară mică și dulce (care era în acel loc) în ceea ce azi numim Marea Neagră.
După ultima eră glaciară, calotele glaciare s-au topit, prin urmare oceanele au crescut, Marea Mediterană a devenit mai înaltă decât nivelul bazinului Mării Negre şi, la un moment dat, apa a “spart” bariera de pământ de la Strâmtoarea Bosfor. A început o revărsare masivă în bazinul Mării Negre, de aproximativ 200 de ori debitul Cascadei Niagara, care a transformat o zonă fertilă și locuită, într-o mare adâncă și sărată. Comunități umane ar fi fost brusc inundate și obligate să fugă, transmițând, poate, legenda Potopului.
Argumentele celor doi geologi marini se referă la fosile de cochilii de apă dulce brusc suprapuse peste cochilii marine (din pricina unei schimbări abrupte de salinitate), descoperirea de teren agricol inundat pe fundul Mării Negre, situri arheologice neolitice pe maluri, abandonate brusc.
Aşadar, această inundație ar fi fost catastrofală, în afara oricărei experiențe anterioare a oamenilor, transformându-se în Mitul Potopului. Deoarece această zonă (Mesopotamia – Anatolia – Balcani) a fost leagănul civilizației și al agriculturii, este foarte posibil ca o catastrofă regională să fi lăsat o amprentă profundă în memoria colectivă.
Este o ipoteză plauzibilă, dar se pune întrebarea “A fost acesta Potopul lui Noe?”. Deocamdată, răspunsurile sunt în defavoarea acestei teorii – nu s-au găsit urmele vreunei corăbii de proporţia a ceea ce textele biblice numesc “Arca lui Noe”, dar evenimentul ar putea fi nucleul de adevăr care a fost reinterpretat mitologic în Biblie și in alte culturi.
Arca lui Noe – unul dintre cele mai complexe simboluri ale omenirii
Mitul Potopului pare să fie expresia, în memoria colectivă, a unor dezastre antice, reinterpretate spiritual sau simbolic. Fiecare cultură l-a adaptat la valorile și geografia sa, dar ideea centrală rămâne: distrugere, supraviețuire, renaștere.
„Arca lui Noe” nu este doar un element narativ din Biblie, ci un simbol complex, plin de sensuri spirituale, morale și chiar arhetipale, de aceea căutarea unor urme care să ateste existenţa reală a acesteia a devenit atât de importantă. De-a lungul secolelor, a fost interpretată în nenumărate moduri, în funcție de tradiție, religie, artă sau psihologie.
Potopul este văzut ca o formă de judecată divină – lumea era coruptă, plină de păcate, iar Dumnezeu a decis să o limpezească, iar Arca reprezintă acel spațiu sacru în care binele este separat de rău, fiind singurul loc protejat. Noe aduce în Arcă animale din fiecare specie, chivotul său devenind simbolul responsabilității omului față de natură, dar și al armoniei între specii. Mai mult, Arca lui Noe simbolizează purificarea prin apă, motiv care apare și în ritualul botezului creștin.
Noe construiește Arca fără să “vadă” vreo dovadă că va veni un potop. El are încredere absolută în divinitate. Arca devine simbolul credinței necondiționate și al ascultării de voia divină.
După potop, Arca se oprește, ușa se deschide, și lumea începe din nou – este semnul renașterii, înnoirii și promisiunii unui viitor mai bun. Curcubeul pus pe cer este un semn al legământului dintre Dumnezeu și oameni.
Într-un sens arhetipal şi psihologic, Arca lui Noe poate fi văzută si ca un refugiu interior, locul în care eul supraviețuiește haosului, un “chivot al inconștientului colectiv” (Carl Jung), unde se păstrează esențialul în momente de criză. Reprezintă speranța că, în ciuda distrugerii, viața poate fi salvată și reîncepută.
