Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă, şperţ – niciunul dintre aceste cuvinte nu este moştenit din fondul vechi latin, care reprezintă substanţa limbii noastre – “o enclavă latină la porţile Orientului”, cum sublinia Nicolae Iorga – şi care, ca orice limbă, prin sonoritatea şi semnificaţiile ei, reflectă profilul spiritual al celor care o vorbesc.

Suntem latini, iar limba română păstrează şi ea calităţile atribuite spiritului latin, apolinic – claritate, expresivitate, echilibru, armonie. Există însă, în firea noastră, ca şi în limba pe care o vorbim, şi o dimensiune balcanică, dionisiacă, uneori pasională şi exaltată, alteori sumbră şi haotică. George Călinescu, în “Istoria literaturii române, de la origini până în prezent”, observa că: “Amestecul de cuvinte de originile cele mai felurite, privind atât obiectul, cât şi subiectul (inteligibilul e mai ales latin, iraţionalul neologistic), cu păstrarea nuanţelor, dă limbii române o bogăţie extraordinară de culori lirice, în ciuda unei aparente sărăcii cantitative […] Din gravele latinisme, din groteştile gângăveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieşit o limbă de o bogăţie sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia română, vrednică de orice mare literatură”.

Domniile fanariote, Sursa: istorie-pe-scurt.ro
Domniile fanariote, Sursa: istorie-pe-scurt.ro

Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă sunt cuvinte de origine slavă sau turcă, pătrunse în limba română în timpurile vechi ale istoriei noastre şi care sunt încă extrem de utilizate, spre deosebire de alte împrumuturi care au intrat în uitare şi sunt percepute astăzi ca arhaisme.

Un cuvânt rămâne în vorbirea curentă atâta vreme cât realitatea pe care o denumeşte există, aşa cum spune şi cunoscuta teorie a circulaţiei cuvintelor, despre care Bogdan Petriceicu Hasdeu, în urmă cu aproximativ un secol, spunea: “Precum în economia politică moneda este mijlocul universal al circulaţiei tuturor bunurilor, tot aşa în lingvistică, graiul este mijlocul universal al circulaţiunii ideilor şi impresiilor […] din două lucruri lingvistice, de o valoare intrinsecă identică, unul poate să aibă o valoare utilă înzecită şi chiar însutită decât celălalt, dacă în graiul comun al poporului circulă de zece sau de o sută de ori mai mult în acelaşi interval de timp. Negreşit, slavismele la români, şi chiar turcismele nu sunt puţine” (B.P. Hasdeu, Limba în circulaţiune).

Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă reprezintă un exemplu că, într-adevăr, la vremea în care aceste cuvinte au pătruns în limba română, realitatea pe care o denumesc a suscitat interesul vorbitorilor şi că această realitate există încă, evident, în alte condiţii istorice.

Interesantă este şi bogăţia sinonimică – bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă, şperţ – şi aceasta având, cu siguranţă, cauze istorice. Sinonimia (cuvinte/expresii cu formă diferită şi cu sensuri asemănătoare) are rostul de a aduce nuanţe exprimării, în funcţie de context, de a evita repetiţiile, de a transmite mai expresiv un mesaj.

Bacşiş, ciubuc, peşcheş sunt cuvinte de origine turcă. Au pătruns în limba română în perioada în care Ţările Române se aflau sub stăpânirea Imperiului Otoman şi s-au răspândit şi au intrat în uzul limbii mai ales în secolul al XVIII-lea, în timpul domniilor fanariote.

Ciubuc turcesc
Ciubuc turcesc

Bacşiş, cu pluralul “bacşişuri” (tolerată fiind şi forma “bacşişe”) provine din turcescul “bahsis” şi are sensul de: “1. Mică recompensă (în bani) care se dă, de obicei, servitorilor, birjarilor, chelnerilor, factorilor postali etc., pentru calitatea unui serviciu deja plătit sau datorat de drept. 2. (Prt) Recompensă în bani dată funcţionarilor pentru un serviciu ilegal Şi:(pfm) ciubuc, şpagă. 3. Sumă de bani dată pentru a câştiga bunăvoinţa sau protecţia cuiva” (DEX).

Citește și:  Până în pânzele albe – sensul şi originea expresiei

La vremea când acest cuvânt a pătruns în limba română, bacşişul era o formă de fidelizare a supuşilor, era semnul unei ierarhii sociale, acesta acordându-se numai celor consideraţi a fi inferiori social şi material.

Peşcheş, cu pluralul “peşcheşuri”, provine din cuvântul turcesc “peşkes” şi, conform DEX, înseamnă, în limbajul popular şi familiar: “1. Plocon, dar, cadou. Expr. (Fam.) A da (sau a duce) pe cineva peşcheş (cuiva) = a preda (sau a duce) pe cineva prins, legat; a preda pe cineva duşmanului. 2. Spec. Dar anual, în bani sau în natură, pe care domnii Tărilor Române îl ofereau Porţii Otomane (împreună cu haraciul); p. ext. haraci; (la pl.) bunurile din care constă acest dar; Dar oferit de domnii Tărilor Române sultanului sau altor demnitari turci cu ocazia bairamului”.

În privinţa cuvântului “ciubuc” (din turcescul “cubuk”), schimbarea semantică, de la sensul iniţial, la cel de azi, este şi mai interesantă. Iniţial, sensul propriu al cuvântului “ciubuc” era de: “Pipă orientală, cu ţeava lungă/ţeavă de lulea”. Cel care, la o curte domnească, se îngrijea de ustensilele pentru prepararea tutunului era ciubucciul, iar “ciubucci-başa”, după cum precizează Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, în lucrarea “Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860)”, era cel care avea sarcina “de a aprinde lulelele, narghilelele, ciubucele domnului şi boierilor mosafiri, sarcină pentru care primeşte, drept răsplată, un mic bacşiş de mulţumire. Pesemne că suma de bani primită este şi mai neînsemnată decât cuantumul unui bacşiş, dată fiind micimea slujbei prestate. Şi uite aşa, orice firfiric dat ciubucciului sau bărbierului se metamorfozează într-un ciubuc” (Constanţa Vintilă-Ghiţulescu) .

Cuvintele “mită” şi “şpagă” sunt de origine slavă, primul din sl. “mito”, al doilea din rusescul. “şpaga”. Ambele se utilizează împreună cu verbele “a da”/”a lua”/”a primi” şi au înţelesul de “Sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite cuiva pentru a-i câstiga bunăvoinţa, (pentru a-l detemiina să-si îndeplinească mai cu râvnă obligaţiile de serviciu sau să comită o încălcare a legalităţii, regulamentului, uzanţei, în favoarea donatorului” (DEX).

Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă, şperţ, Sursa: oecd.org
Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă, şperţ, Sursa: oecd.org

Din seria sinonimică “Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă, şperţ”, doar ultimul – “şperţ” (plural “şperţuri”) – nu vine din spaţiul balcanic, ci din germanul “Sperrzeug” (“mănunchi de şperacle/chei false), însemnând însă acelaşi lucru – “Sumă de bani dată cuiva în schimbul unui serviciu neonest si ilegal” (DEX).

La momentul actual, în condiţiile în care cuvintele din seria “ Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă, şperţ” sunt încă folosite, unele chiar cu mare frecvenţă, o serie de lingvişti insistă asupra diferenţei semantice dintre “bacşiş” şi toate celelalte. Mai exact, probabil de când “bacşişul” a intrat şi în atenţia legiuitorilor, printr-o Hotărâre de Guvern, care să stabilească în ce fel să fie impozitat, se subliniază ideea că “bacşişul” este doar o “mică recompensă”, ignorându-se celălalt sens (mită /şpagă), de asemenea consemnat în dicţionarele limbii române şi foarte puternic în mentalul colectiv.

Rămane la latitudinea fiecăruia să decidă dacă, in timp ce peşcheşul, ciubucul, mita, şpaga, şperţul, cu tot “parfumul” lor balcanic, sunt imorale si ilegale, bacşişul este mai “onorabil” decât “confraţii” săi intru sinonimie.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.