Bacșiș, ciubuc, peșcheș, mită, șpagă, șperț – niciunul dintre aceste cuvinte nu este moștenit din fondul vechi latin, care reprezintă substanța limbii noastre – „o enclavă latină la porțile Orientului”, cum sublinia Nicolae Iorga – și care, ca orice limbă, prin sonoritatea și semnificațiile ei, reflectă profilul spiritual al celor care o vorbesc.
Suntem latini, iar limba română păstrează și ea calitățile atribuite spiritului latin, apolinic – claritate, expresivitate, echilibru, armonie. Există însă, în firea noastră, ca și în limba pe care o vorbim, și o dimensiune balcanică, dionisiacă, uneori pasională și exaltată, alteori sumbră și haotică.
George Călinescu, în „Istoria literaturii române, de la origini până în prezent”, observa că: „Amestecul de cuvinte de originile cele mai felurite, privind atât obiectul, cât și subiectul (inteligibilul e mai ales latin, iraționalul neologistic), cu păstrarea nuanțelor, dă limbii române o bogăție extraordinară de culori lirice, în ciuda unei aparente sărăcii cantitative […] Din gravele latinisme, din groteștile gângăveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieșit o limbă de o bogăție sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia română, vrednică de orice mare literatură”.
„Bacşiş“, „ciubuc“, „peşcheş“, „mită“, „şpagă“ sunt cuvinte de origine slavă sau turcă, pătrunse în limba română în timpurile vechi ale istoriei noastre și care sunt încă extrem de utilizate, spre deosebire de alte împrumuturi care au intrat în uitare și sunt percepute astăzi ca arhaisme.
Un cuvânt rămâne în vorbirea curentă atâta vreme cât realitatea pe care o denumește există, așa cum spune și cunoscuta teorie a circulației cuvintelor, despre care Bogdan Petriceicu Hasdeu, în urmă cu aproximativ un secol, spunea: „Precum în economia politică moneda este mijlocul universal al circulației tuturor bunurilor, tot așa în lingvistică, graiul este mijlocul universal al circulațiunii ideilor și impresiilor […] din două lucruri lingvistice, de o valoare intrinsecă identică, unul poate să aibă o valoare utilă înzecită și chiar însutită decât celălalt, dacă în graiul comun al poporului circulă de zece sau de o sută de ori mai mult în același interval de timp. Negreșit, slavismele la români, și chiar turcismele nu sunt puține“ (B.P. Hasdeu, Limba în circulațiune).
„Bacşiş“, „ciubuc“, „peşcheş“, „mită“, „şpagă“ reprezintă un exemplu că, într-adevăr, la vremea în care aceste cuvinte au pătruns în limba română, realitatea pe care o denumesc a suscitat interesul vorbitorilor și că această realitate există încă, evident, în alte condiții istorice.
Interesantă este și bogăția sinonimică – „bacşiş“, „ciubuc“, „peşcheş“, „mită“, „şpagă“, „şperţ“ – și aceasta având, cu siguranță, cauze istorice. Sinonimia (cuvinte/expresii cu formă diferită și cu sensuri asemănătoare) are rostul de a aduce nuanțe exprimării, în funcție de context, de a evita repetițiile, de a transmite mai expresiv un mesaj.
„Bacşiş“, „ciubuc“, „peşcheş“ sunt cuvinte de origine turcă. Au pătruns în limba română în perioada în care Ţările Române se aflau sub stăpânirea Imperiului Otoman și s-au răspândit și au intrat în uzul limbii mai ales în secolul al XVIII-lea, în timpul domniilor fanariote.
„Bacşiş“, cu pluralul „bacşişuri“ (tolerată fiind și forma „bacşişe“) provine din turcescul „bahsis“ și are sensul de: „1. Mică recompensă (în bani) care se dă, de obicei, servitorilor, birjarilor, chelnerilor, factorilor poștali etc., pentru calitatea unui serviciu deja plătit sau datorat de drept. 2. (Prt) Recompensă în bani dată funcționarilor pentru un serviciu ilegal. Și: (pfm) ciubuc, șpagă. 3. Sumă de bani dată pentru a câștiga bunăvoința sau protecția cuiva” (DEX).
La vremea când acest cuvânt a pătruns în limba română, bacşişul era o formă de fidelizare a supușilor, era semnul unei ierarhii sociale, acesta acordându-se numai celor considerați a fi inferiori social și material.
Peşcheş, cu pluralul „peşcheşuri“, provine din cuvântul turcesc „peşkes“ și, conform DEX, înseamnă, în limbajul popular și familiar: „1. Plocon, dar, cadou. Expr. (Fam.) A da (sau a duce) pe cineva peşcheş (cuiva) = a preda (sau a duce) pe cineva prins, legat; a preda pe cineva dușmanului. 2. Spec. Dar anual, în bani sau în natură, pe care domnii Tărilor Române îl ofereau Porții Otomane (împreună cu haraciul); p. ext. haraci; (la pl.) bunurile din care constă acest dar; Dar oferit de domnii Tărilor Române sultanului sau altor demnitari turci cu ocazia bairamului”.
În privința cuvântului „ciubuc“ (din turcescul „cubuk“), schimbarea semantică, de la sensul inițial, la cel de azi, este și mai interesantă. Inițial, sensul propriu al cuvântului „ciubuc“ era de: „Pipă orientală, cu țeava lungă/țeavă de lulea”. Cel care, la o curte domnească, se îngrijea de ustensilele pentru prepararea tutunului era ciubucciul, iar „ciubucci-başa“, după cum precizează Constanța Vintilă-Ghițulescu, în lucrarea „Evgheniți, ciocoi, mojici.
Despre obrazele primei modernități românești (1750-1860)“, era cel care avea sarcina „de a aprinde lulelele, narghilelele, ciubucele domnului și boierilor mosafiri, sarcină pentru care primește, drept răsplată, un mic bacşiş de mulțumire. Pesemne că suma de bani primită este și mai neînsemnată decât cuantumul unui bacşiş, dată fiind micimea slujbei prestate. Și uite așa, orice firfiric dat ciubucciului sau bărbierului se metamorfozează într-un ciubuc“ (Constanța Vintilă-Ghițulescu).
Cuvintele „mită“ și „şpagă“ sunt de origine slavă, primul din sl. „mito“, al doilea din rusescul „şpaga“. Ambele se utilizează împreună cu verbele „a da“/„a lua“/„a primi“ și au înțelesul de „Sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite cuiva pentru a-i câștiga bunăvoința, (pentru a-l detemiina să-și îndeplinească mai cu râvnă obligațiile de serviciu sau să comită o încălcare a legalității, regulamentului, uzanței, în favoarea donatorului“ (DEX).
Din seria sinonimică „Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă, şperţ“, doar ultimul – „şperţ“ (plural „şperţuri“) – nu vine din spaţiul balcanic, ci din germanul „Sperrzeug“ („mănunchi de şperacle/chei false“), însemnând însă acelaşi lucru – „Sumă de bani dată cuiva în schimbul unui serviciu neonest si ilegal“ (DEX).
La momentul actual, în condiţiile în care cuvintele din seria „Bacşiş, ciubuc, peşcheş, mită, şpagă, şperţ“ sunt încă folosite, unele chiar cu mare frecvenţă, o serie de lingvişti insistă asupra diferenţei semantice dintre „bacşiş“ şi toate celelalte. Mai exact, probabil de când „bacşişul“ a intrat şi în atenţia legiuitorilor, printr-o Hotărâre de Guvern, care să stabilească în ce fel să fie impozitat, se subliniază ideea că „bacşişul“ este doar o „mică recompensă“, ignorându-se celălalt sens (mită /şpagă), de asemenea consemnat în dicţionarele limbii române şi foarte puternic în mentalul colectiv.
Rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă dacă, în timp ce peşcheşul, ciubucul, mita, şpaga, şperţul, cu tot „parfumul“ lor balcanic, sunt imorale şi ilegale, bacşişul este mai „onorabil“ decât „confraţii“ săi intru sinonimie.
- Impactul socio-cultural și percepții contemporane: În societatea contemporană, cuvintele precum „bacșiș”, „ciubuc”, „mită” și „spagă” capătă nuanțe diferite în funcție de contextul socio-cultural și legal. În timp ce „bacșișul” este adesea văzut ca un gest de apreciere, termenii „mită” și „spagă” sunt asociati cu ilegalitatea și corupția. Este important să înțelegem diferențele subtile și implicațiile etice ale utilizării acestor termeni în viața de zi cu zi.
- Limbaj și evoluție: Limbajul reflectă schimbările societății, iar aceste cuvinte ilustrează perfect acest fapt. Analizând evoluția și utilizarea lor, putem înțelege mai bine atitudinile și valorile care predomină în diferite epoci și regiuni. Acest lucru ne ajută să fim mai conștienți de propriile noastre prejudecăți și modul în care comunicăm în diverse situații.
- Educație și responsabilitate: În contextul actual, este esențial să promovăm utilizarea responsabilă a limbajului și să educăm publicul cu privire la semnificația reală și consecințele folosirii acestor termeni. Prin conștientizarea și discutarea deschisă a acestor concepte, putem contribui la crearea unei societăți mai transparente și mai etice.
Pentru a îmbunătăți înțelegerea regulilor de gramatică și utilizarea adecvată a limbii române, te invit să citești articolul nostru cum este corect: niciun sau nici-un.
