Balcanismul este un cuvânt care ascunde, în contextul istoric și cultural românesc, o bogată și controversată istorie din punctul de vedere al semnificațiilor. În sens strict denotativ, se referă la un aspect lingvistic sau la un fenomen specific mentalității din regiunea balcanică (Balcani + ism), vizând trăsături comune popoarelor din Peninsula Balcanică, tributare unui destin istoric asemănător, cu tradiții, comportamente și reprezentări similare despre lume și viață.
Termenul „Balcani”/Peninsula Balcanică, de la care derivă „balcanismul”, provine de la Munții Balcani, numiți în timpurile vechi „Haemus Mons” (de la grecescul „Aimos”, care are ca etimon cuvântul trac „saimon” – „lanț muntos”) și se referă la Europa de Sud-Est, mai exact la statele care au apărut după căderea Imperiului Otoman – Grecia, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, inclusiv Țările Române.
Balcanismul reprezintă nu doar o trăsătură geografică, ci și una culturală profundă, adesea încărcată de prejudecăți și interpretări diverse. În contextul românesc, acesta capătă nuanțe particulare, fiind esențial să:
- Înțelegem originea și evoluția termenului în discursul public și academic.
- Analizăm cum percepțiile despre Balcani și balcanism influențează identitatea națională.
- Evidențiem diferențele între stereotipuri și realități culturale.
Pentru a aprofunda înțelegerea limbii și a modului cum expresiile reflectă cultura și identitatea, citește și articolul despre cum este corect: cunoștință sau cunoștiință. Aici, vei găsi informații valoroase care îți vor lărgi orizontul de cunoștințe și îți vor îmbunătăți competențele lingvistice.
În context politic, un alt derivat de la Balcani – „balcanizare” – folosit pentru prima dată de germanul Walther Rathenau, în 1918, într-un interviu acordat revistei New York Time, denumește procesul de divizare geo-politică a zonei, asociat cu rivalități etnice, religioase, confruntări violente, adeseori în istorie.
Dacă occidentalii, și în prezent, referindu-se la Balcani, includ în mod firesc pentru ei, în acest spațiu, și România, românii („o insulă de latinitate intr-o mare slavă”/ „o enclavă latină la porţile Orientului” – Nicolae Iorga), dar și croații, slovenii sunt reticenți la această încadrare.
Pentru români, balcanismul, în timp, a dobândit mai mult conotații negative, fiind asociat cu superficialitatea, comportamentele tulburi, contradictorii, cu inconsistența, indiferența, cu relativizarea valorilor morale, cu bășcălia, cu zeflemeaua, trădarea etc., într-o lume despre care un celebru avocat francez, Raymond Poincare (care, pe la 1900, a câștigat strălucitor un proces cu statul român), spunea: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…” („Ce vreți, suntem aici la Porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință”).
Câțiva ani mai târziu, în 1929, scriitorul Mateiu Caragiale (fiul lui I.L.Caragiale) a făcut celebre vorbele francezului, punându-le ca motto al romanului său – „Craii de Curtea Veche”, în care surprinde imaginea decadentă a Bucureștiului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în care „craii” erau „un fel de boemi dezmățați” (George Călinescu), al căror orizont intelectual se limita la „misterele” orașului, personaje aparținând „boemei deșănțate a Bucurestilor, cu obiceiuri preluate de la fanarioții greci. Pașadia și Pantazi (doi dintre „crai”), coborâți dintr-o nobilime locală, sunt paradoxali prin comportamentul lor, pentru că viciile extreme sunt combinate cu rafinamentul unei lumi „întoarse pe dos”.
Pirgu (al treilea crai), spre deosebire de ceilalți doi, este de extracție mai joasă, o lichea declarată, cu puterea deosebită de a cunoaște aceste medii si de a se folosi de influența acumulată ocult. El este obsedat de dragostea fără rețineri, de cântecele fără perdea, de tot ceea ce ține de sfera grotescului, a trivialului și a caracterului josnic al ființei umane. Nu e de mirare că în acest mediu corupt, al mahalelelor întunecoase, cu mistere gotice, destinul personajelor este fulgerător, ele dispărând la fel de repede cum au apărut” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).
De la acest moment începând, balcanismul a devenit un termen emblematic, un clișeu, pentru un anumit profil spiritual, pe care și noi, românii, nu numai străinii, îl invocăm pentru a justifica anumite comportamente, situații, reacții, pentru un fel de asumare a vieții și a destinului.
În monumentala lucrare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu definează „balcanismul” în literatură, referindu-se la tipologia unor personaje, la atmosfera construită de scriitori inspirați de spațiul autohton, ca „un amestec gras de expresii măscărioase, de impulsuri lascive, de conștiință a unei identități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut mai de sus de o inteligență superioară”.
Același autor, într-un capitol introductiv, despre formarea limbii române, din aceeași lucrare, analizând structura fundamental latină a lexicului românesc, observă totuși că, în contrapondere, din limba slavă, am preluat în limba noastră cuvinte care trimit la o altă ipostază a ființei, una aflată sub semnul balcanismului: „Fondul slav (slav și vechi bulgar) izbește numaidecât prin sunete gângăvite, gâfâite, sumbre, de un grotesc trist adeseori, prin culoarea grea care duce de obicei la vorbirea «neaoșă».
Fie pentru că vin de la o clasă dominantă socotită mocnită și închisă la suflet, cu ideatia mai grea și încărcată de toate nelămuririle migrației, fie din cauză că autohtonul a împrumutat acele cuvinte care notau o stare nouă de lucruri, vocabularul de origine slavă exprima pierderea demnității umane, inegalitatea, raporturile aspre de atârnare, umilința, necesitatea. Stăpâni nedoriți au venit siluind sufletele oamenilor săraci, trezind mizantropia.
Multe cuvinte arată infirmități sufletești și trupești și sunt apte pentru pictarea monstruosului: mârșav, scârnav, gângav, gârbov, cârn, pleșuv, curvar, năuc, prost, tâmp. Acum stau față în față noul jupân și stăpân (care e bogat, lacom, mândru, dârz, strașnic, grozav, năpraznic) și robul: sărac, slab, blajin. De la stăpân îți vin, când ești slugă, toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, ponosul, jalea, pacostea. Stăpânul te plătește, te hrănește, te miluiește, te dăruiește. Lui i te jeluiești, te tângui, te smerești. Cu el te sfădești și ai pricină. El te dojenește, te căznește, te muncește, te obijduiește, te prigonește, te hulește, te gonește, te izbește, te răzbește, te zdrobește, te strivește, te prăpădește, te smintește, te belește. Alte cuvinte trezesc teroarea mișcărilor tulburi de adunări umane (gloată, grămadă, ceață, norod, pâlc), calamitățile (potop, pojar, vifor, prăpăd, răzmeriță, răscoală, răzvrătire, pribegie), cu sunete ce înspăimântă (răcnire, hohotire, plescăire), sau intră în lumea haoticului, a groazei infernale și escatologice (primejdie, taină, clătire, nălucire, prăpastie, beznă, iad)”. (George Călinescu)
În pofida accentelor puternice din textul lui Călinescu, tocmai spre a pune în evidență distanța dintre aceste cuvinte și cele moștenite din latină, care definesc într-o altă lumină „situarea omului pe pământ și sub astre, ca ființă liberă”, nu putem să nu ne întrebăm care este esența spiritului românesc, ce domină în subconștientul colectiv – echilibrul, seninătatea, rațiunea, ca moșteniri latine, sau balcanismul cu toată încărcătura peiorativă a acestuia.
Balcanismul, ca temă literară, i-a fascinat pe mulți scriitori români – Anton Pann, Nicolae Filimon, Ion Ghica, I.L. Caragiale etc. La Ion Barbu, de exemplu, excepționalul poet interbelic, balcanismul este surprins sub semnul pitorescului, al soarelui și al contemplației, și simbolizat prin atemporala cetate Isarlâk: „La vreo Dunăre turcească, / Pe șes veșted, cu tutun, / La mijloc de Rău și Bun / Pân’la cer frângându-și treapta, / Trebuie să înflorească: Alba, Dreapta Isarlâk! / Ruptă din coastă de soare! / Cu glas galeș, de unsoare, / Ce te-ajunge-asa de lin / Când un sfânt de muezin / Fâlfâie, înalt, o rugă / Pe fuisor, la zâna-în fugă… / – Isarlâk, inima mea, / Dată în alb, ca o raia / Într-o zi cu var și ciumă, / Cuib de piatră și legumă / – Raiul meu, rămâi așa! / Fii un târg temut, hilar / Și balcan – peninsular…” (Ion Barbu, Isarlâk).
În proza contemporană, balcanismul, în romanul „Calpuzanii” (1987), de Silviu Angelescu, definește atmosfera care învăluie evenimentele și personajele din vremea lui Nicolae Mavrogheni, denunțând, sub masca romanului istoric, a parodiei, disoluția valorilor în vremea contemporană scriitorului.
Fundamentale pentru filosofia acestui cuvânt, emblematic pentru secole de istorie românească – balcanismul – sunt și alte scrieri, precum: „Balcanologie” și „Balcanismul literar românesc”, de Mircea Muthu, care surprinde, cu multe nuanțe și o informație impresionantă, profilul spiritual al românului, la confluența latinității, bizantinismului, ortodoxismului și balcanismului.
Remarcabilă este, de asemenea, scrierea unei americance, de origine bulgară – Maria Todorova – cu titlul „Balcanii și balcanismul”, care readuce în atenția cititorilor, dincolo de istoria tristă și dramatică a Balcanilor, de-a lungul secolelor, dimensiunea pitorească și fascinantă a acestui spațiu sud-est european, în care balcanismul a însemnat nu numai superficialitate, inconstanță, zeflemea etc., ci și refuzul autorității, al dictaturii, o dorință frenetică de libertate, în pofida unui filon tradiționalist și conservator foarte puternic.
Balcanismul – un cuvânt care închide în el secole de istorie și în jurul căruia s-a construit o zonă de infinite semnificații contradictorii. Un cuvânt pentru care un simplu articol de dicționar este neîncăpător ca să-i deslușească înțelesurile și filosofia de viață pe care o ascunde. Sunt românii balcanici? Răspunsul la această întrebare rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi.
