“Bellum omnium contra omnes” şi “statul eşuat” – sensul şi originea expresiilor. Este România un “stat eşuat”?

Bellum omnium contra omnes este o expresie în limba latină, care se traduce ca “Războiul tuturor împotriva tuturor„. Deşi sintagma este în latină, originea acesteia se află în în scrierile filozofului englez Thomas Hobbes, mai exact în lucrarea sa fundamentală, “Leviathan” (1651).

Hobbes a scris “Leviathan” (titlu care face referire la monstrul biblic, simbol al haosului) în engleză , dar a fost un mare admirator al limbii latine și al culturii clasice, astfel încât conceptul său a fost formulat ulterior și sub această formă latinească – Bellum omnium contra omnes – pentru a fi mai ușor de recunoscut în cercurile academice.

Expresia “Războiul tuturor împotriva tuturor” descrie o stare a unei societăți în absența unei autorități centrale sau a unui sistem de guvernare coerent. Filosoful numește această situaţie „starea de natură” (status naturalis), în care fiecare individ își urmărește propriul interes, fără a ține cont de interesele altora. Într-o astfel de stare, nu există legi, moralitate sau drepturi colective, iar viața devine o luptă si un conflict continuu pentru supraviețuire.

Bellum omnium contra omnes se referă la o realitate în care, spune Hobbes, oamenii sunt dominați de frică și nesiguranță, viața este „solitară, săracă, urâtă, brutală și scurtă” (“solitary, poor, nasty, brutish, and short”).

Semnificația filosofică a expresiei “Bellum omnium contra omnes”

Filosoful englez folosește expresia “Bellum omnium contra omnes” pentru a justifica necesitatea unui “contract social” și a unui stat suveran (pe care îl numește metaforic „Leviathan”), care să impună legi și ordine. Potrivit lui, doar prin renunțarea la o parte dintre libertățile individuale și supunerea față de o autoritate comună se pot evita haosul și violența constantă.

Ideea unui „război al tuturor împotriva tuturor” a avut un impact semnificativ asupra gândirii politice moderne, fiind un punct de plecare pentru teorii despre natura umană, despre formarea şi funcţiile statului. Expresia este prezentă în scrierile lui Nietzsche (de exemplu, în lucrarea “Adevărul şi minciuna în sens extra-moral”), ale lui Marx şi Engels, Rudolf Steiner (pentru a descrie o epocă viitoare, când rasa umană va fi dominată de egoism) şi continuă să fie folosită metaforic pentru a descrie situații de anarhie sau de competiție extremă în diverse contexte.

“Statul eşuat”

Expresia „stat eșuat„, apărută în discursul public la începutul anilor 1990 (după căderea URSS), se referă la un stat care nu mai reușește să-și îndeplinească funcțiile de bază necesare pentru a asigura bunăstarea și securitatea cetățenilor săi. Acest concept este utilizat frecvent în domeniile științelor politice, relațiilor internaționale și dezvoltării economice, pentru a descrie statele aflate într-o criză profundă de guvernare și legitimitate.

“Statul eşuat” este cel în care instituțiile, care ar trebui să asigure funcționarea normală a societății (guvern, justiție, forțele de ordine etc.), sunt ineficiente sau complet absente, în care domină corupţia (guvernul nu mai este perceput de către cetățeni ca fiind legitim, din cauza corupției, lipsei de transparență sau a abuzurilor de putere), în care economia statului este afectată grav, ducând la sărăcie extremă, șomaj ridicat, lipsa infrastructurii și dependența de ajutoare externe, iar mulţi cetăţeni emigrează din cauza violenței, foametei sau lipsurilor fundamentale.

Frecvent, expresia “stat eşuat” poate fi auzită în discursurile politice, uneori în mod polemic, pentru a critica guvernele care nu reușesc să-și îndeplinească rolul de bază. De exemplu, un stat poate fi calificat drept „eșuat”, pentru a evidenția corupția, ineficiența sau nepăsarea față de cetățeni, chiar dacă nu se află efectiv în colaps.

Unii experți consideră că termenul „stat eșuat” este prea vag sau stigmatizant și că este folosit abuziv pentru a justifica intervenții externe. Ei preferă termeni precum „state fragile” sau „state în tranziție„, care subliniază posibilitatea de reformare.

Puncte de convergenţă intre “Bellum omnium contra omnes” şi “statul eşuat”

Între expresiile „Bellum omnium contra omnes” (“Războiul tuturor împotriva tuturor”) și „stat eșuat” poate fi stabilită o relație logică, de semnificație și, într-o anumită măsură, de cauzalitate. Această legătură derivă din faptul că ambele concepte descriu o situație de haos, de lipsă de ordine și incapacitate de a menține stabilitatea socială.

Relația logică și de semnificație

Prin „Bellum omnium contra omnes”, Thomas Hobbes descrie “starea de natură” ca o situație în care nu există o autoritate centrală capabilă să mențină ordinea. În mod similar, un “stat eșuat” este caracterizat de prăbușirea autorității centrale și de incapacitatea acesteia de a-și exercita controlul asupra teritoriului și populației.

Haos și insecuritate – în ambele cazuri, ordinea socială dispare, iar indivizii sau grupurile acționează exclusiv în propriul interes, ceea ce poate duce la violență, conflicte și anarhie.

Absența unui “contract social” viabil – în teoria lui Hobbes, „războiul tuturor împotriva tuturor” apare din lipsa unui “contract social” care să reglementeze relațiile dintre oameni. În cazul unui “stat eșuat”, contractul social este nefuncţional, deoarece instituțiile statului nu mai pot proteja drepturile cetățenilor sau asigura ordine socială.

Relația cauzală intre realităţile sugerate de „Bellum omnium contra omnes” (“Războiul tuturor împotriva tuturor”) și „stat eșuat”

Starea de „război al tuturor împotriva tuturor” poate fi o consecință a prăbușirii statului. Atunci când un stat eșuează, grupurile din societate – fie că sunt grupări etnice, religioase sau economice – intră adesea în competiție violentă pentru resurse, teritorii sau putere. Aceasta reflectă exact starea descrisă de Hobbes în „Bellum omnium contra omnes”.

Lipsa unei autorități legitime poate perpetua starea de conflict. Atunci când un stat nu mai poate oferi securitate și stabilitate, grupurile din societate se simt obligate să se apere singure. Această situație poate amplifica starea de conflict descrisă în expresia „războiul tuturor împotriva tuturor”.

Aşadar, un “stat eșuat” poate fi privit ca o manifestare concretă a “stării de natură” descrisă de Hobbes prin „Bellum omnium contra omnes”. Ambele concepte sugerează ideea centrală că lipsa unei autorități legitime și funcționale duce la haos, insecuritate și conflicte permanente. Totodată, teoria lui Hobbes oferă o justificare pentru nevoia de un stat puternic (contrar “stării de natură”), ceea ce subliniază importanța prevenirii eșecului statului.

Este România un “stat eşuat”?

Ceea ce frapează, mai ales în ultima vreme, în viaţa publică de la noi, este frecvenţa expresiei “România – stat eşuat”, la care apelează, paradoxal, tocmai politicienii sau cei implicaţi, într-un fel sau altul, în conducerea statului, adică tocmai cei responsabili cu asigurarea stării de echilibru şi de bunăstare a ţării.

O simplă căutare pe Internet evidenţiază acest laitmotiv care a invadat zgomotosul şi ostentativul discurs politic – “Statul a eşuat în a-şi proteja cetăţenii!”, spune chiar preşedintele tării, despre “România – stat eşuat” au vorbit, până la saturaţie, şi cei implicaţi în simulacrul de campanie electorală, de la sfârşitul anului trecut, uitând că ei sunt sau ar vrea să fie aleşi responsabili cu funcţionalitatea statului, a economiei, cu găsirea unui drum al speranţei, solidaridatii şi prosperităţii ţării.

Trăim într-o realitate complicată, în care aparenţele au trecut în prim plan, în care adevărul este distorsionat, în numele unui aşa-zis “bine public”, pentru a manipula, în care sistemul de valori este pervertit, în care instituțiile publice alimentează constant conflictele dintre grupurile sociale sau politice, generează decizii greşite, ale căror costuri economice şi sociale pot fi catastrofale.

Spirala minciunilor, mascată de o pretinsă “grijă”, de “empatie” şi “compasiune” pentru cei mulţi, acceptarea acesteia ca parte firească a “jocului” politic, deteriorarea condiţiei individului, confuzia, conflictele mocnite, frustrările, sărăcia etc. sunt semne că nu ne îndreptăm spre “cea mai bună dintre lumile posibile”. Dar este România “un stat eşuat”?