Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Mănăstirea, comuna Mica, județul Cluj, a fost construită în secolul al XIII-lea. Lăcașul de cult figurează pe lista monumentelor istorice din 2010.
Vechea biserică ortodoxă din Mănăstirea, purtând hramul „Sfântul Nicolae”, este cel mai vechi și valoros monument de arhitectură medievală rămas până acum în zona Dejului și o atestare a existenței și afirmării neîntrerupte a populației românești pe teritoriul de la confluența Someșurilor.
Ridicată din pereți puternici, de piatră, în secolul al XIII-lea, și refăcută parțial în 1330, biserica se află în partea vestică a satului, pe un pinten înaintat de terasă a Câmpiei Transilvaniei, înfipt în malul drept al Someșului Mic, la 2 km de confluența acestuia cu Someșul Mare și la 4 km de Dej. A servit ca lăcaș de cult pentru biserica românească din localitate până în anul 1939 când, de la contele Korniș se cumpără biserica în stil gotic, mai nouă și încăpătoare, aflată la sud de sat.
Cine și când anume a fost construită această biserică de piatră, încă martoră a istoriei, nu se știe. Este posibil să fie primul așezământ monahal construit de călugării benedictini, ctitori a numeroase așezăminte de pe culoarul Someșului Mic și Someșului Mare.
Atribuirea ei unei comunități de români ortodocși, ca atestat a existenței și afirmării neîntrerupte a populației românești pe teritoriul de la confluiența Someșurilor, este discutabilă, fiind mai degrabă produsul unui entuziasm patriotic sustras probei cu documente și logicii.
Numele localității, în 1308 Scembenedek, consacrare toponimică părintelui spiritual al Ordinului călugărilor benedectini, activi în Transilvania în primele trei veacuri ale celui de al doilea mileniu creștin, planimetria specifică bisericilor romano-catolice și cadrul legislativ restrictiv care interzicea ortodocșilor ridicarea bisericilor de piatră, sugerează o ctitorie benedictină.
Când a intrat biserica în folosul ortodocșilor e greu de spus, căci prima mențiune referitoare la o biserică românească datează abia din 1733. Cum documentul a înregistrat doar existența bisericii fără referire la locație, materiale de construcție, vechime și stare, nu știm dacă este vorba de această biserică sau de una de lemn menționată ca fiind construită în 1700.
Arhitectural, acest edificiu, cu puternici pereți din piatră, este o originală și valoroasă expresie a stilului romanic transilvan. Naosul dreptunghiular, cu bolta semicilindrică, are pe latura de est o absidă semicirculară decroșată, pentru altar, iar în latura vestică pronaosul.
Ieșirea se face prin latura sudică a pronaosului, printr-un portal romanic, ce dă într-un pridvor deschis. Acoperișul acestui pridvor, aflat de-a lungul naosului și pronaosului, se sprijină pe șase stâlpi patrulateri, din lemn, ornamentați cu crestături tradiționale românești.
În partea vestică a bisericii din Mănăstirea, peste pronaos, în secolul al XVIII-lea, a fost ridicat un turn-clopotniță care, degradat fiind, în 1977, a fost refăcut, din lemn, cu foișor și coif alungit, acoperit cu șindrilă, ca întregul edificiu. Cu ocazia lucrărilor de restaurare, pe peretele nordic al absidei și naosului, au fost găsite câteva palide urme de pictură murală, iar în jurul bisericii mai multe morminte vechi.
Biserica cea veche, ortodoxă, din Mănăstirea (contemporană cunoscutelor biserici românești de sec. XIII-XIV din Densuș, Strei, Gurasada, Sântămaria-Orlea), are o semnificație artistică-istorică și documentară de excepție, fiind nu numai una dintre cele mai vechi biserici românești de piatră care s-au păstrat – cum afirmă cunoscutul istoric de artă Vasile Drăguț, ci și o dovadă certă că, la începutul mileniului doi (e.n), populația românească din această zonă de confluență a Someșului se menține numeroasă, constituită într-o comunitate bine organizată, cu o dezvoltată cultură materială și spirituală, capabilă ca împotriva vitregiilor vremilor, să lase aici, până azi, valoroase vestigii de arhitectură romanică, precum această veche și simplă expresie a culturii medievale din zonă.
De-a lungul celor șapte veacuri de existență, tradiția spune că, în unele perioade, pe lângă această bisericuță românească, a funcționat și o școală confesională, frecventată de copii și tineri din Mănăstirea și satul Mica. Cum, între 1940 și 1974, vechea bisericuță n-a fost întrebuințată și întreținută corespunzător, aceasta s-a deteriorat în mod grav; între 1975 și 1978, Direcția pentru patrimoniul cultural național din cadrul Ministerului culturii a găsit posibilitatea pentru a interveni cu eficiență, iar valorosul monument a fost salvat de la distrugere totală.
Se preconizează ca biserica să fie înzestrată corespunzător, spre a fi pusă în folosința locală, și, chiar inclusă în circuitul turistic, alături de biserica de secol al XVI-lea (zisă și „dinafară”), de importantă expresie arhitecturală renascentistă transilvană, care a servit drept capelă pentru castelul Korniș, de la Mănăstirea.
De-a lungul anilor, Biserica „Sf. Nicolae” a fost un punct de referință pentru comunitatea locală, găzduind evenimente religioase majore și fiind un loc de adunare pentru credincioși. De asemenea, biserica a fost un bastion al păstrării tradițiilor ortodoxe în regiune.
Recent, eforturile de restaurare și conservare au ajutat la păstrarea detaliilor arhitecturale și la întreținerea frescelor, asigurând că acest monument istoric va continua să inspire și să educe generațiile viitoare.
