Biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeș: un simbol arhaic

Numele de Biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeş are, în alcătuirea lui, forma arhaică a cuvintelor „Sfântul” (Sân-Sântul) şi „Nicolae” (Nicoară), fiind cunoscută şi sub denumirea de „Biserica Sfântul Nicolae cel Mic”, pentru a o deosebi de Biseric „Sfântul Nicolae Domnesc (Biserica Domnească), aflată în imediata apropiere. Între cele două biserici, a existat şi un tunel (astăzi accesibil numai până la jumătatea lui) şi care trece, în arhitectura urbană actuală, pe sub şoseaua principală care străbate oraşul, îndreptându-se spre Transfăgărășan.

Biserica Sân Nicoară, păstrată fragmentar, făcea parte din vechea incintă a primei Curţi domneşti, fiind ridicată, probabil, spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, aşadar este chiar mai veche decât Biserica Domnească.

Se crede că a fost ctitorită de Doamna Clara, mamă vitregă a voievodului Vlaicu-Vodă, iar tradiţia populară atribuie zidirea acesteia Doamnei Marghita, soţia legendarului Negru Vodă (în documentele istorice, este vorba de Margit Dabkai, a doua soţie a lui Nicolae Alexandru).

Doamna Clara (Clara de Dobokay), originară din Ardeal şi catolică, se consideră adevărata conducătoare a ţării. Legenda spune că, atunci când fiul ei vitreg, Vlaicu Vodă, a plecat să apere Țara Românească de turcii care intraseră în Dobrogea, ea a început zidirea Bisericii Sân Nicoară, pentru preoţii catolici fideli ei, chiar în faţa Bisericii Domneşti, ortodoxă, ctitorită de Basarab I şi protejată de domnitorul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I şi soţul Clarei.

Oamenii lui Vladislav I (Vlaicu Voda) i-au trimis vorbă domnitorului, iar el, din Dobrogea, a hotărât să se întoarcă de îndată, să o izgonească pe mama sa vitregă sau chiar să o omoare.

Auzind acestea, Doamna Clara şi-a strâns în grabă averea în căruţe şi a fugit spre Câmpulung, cu intenţia de a trece munţii, în Ardeal, pe la Rucăr-Bran. Se pare că s-a înecat în râul Domneşti, înainte de Câmpulung şi de atunci râul respectiv se numeşte Râul Doamnei, iar biserica Sân Nicoară va fi terminată de Vladislav I şi va sluji cultului ortodox.

De altfel, acest domnitor va avea contribuţii importante la triumful ortodoxiei la nord de Dunăre, înfiinţând, în 1370, la Severin, cel de-al doilea Scaun Mitropolitan muntean. Tot el este cel care intensifică legăturile comerciale între Muntenia şi Transilvania şi bate prima monedă în Țara Românească, la Curtea de Argeş, în 1365, ducatul de argint, precum şi o monedă secundară, banul (valabil şi astăzi) – 1 ducat de argint= 3 bani (la vremea respectivă).

Ruinele Bisericii Sân Nicoară se află pe un platou mai înalt, în interiorul parcului cu acelaşi nume şi se crede că turnul-clopotniță al paraclisului servea şi ca post de observaţie, de unde era semnalizată apropierea duşmanilor. Se instituise, cu ajutorul unor făclii aprise, un sistem de comunicare la distanţă, cu turnul-donjon al Cetăţii Poienari, aflată la 25 de km, spre munte, ctitorie a lui Vlad Ţepeş, din secolul al XIV-lea.

Arhitectura Bisericii Sân Nicoară, atât cât a putut fi reconstituită, se înscrie în canoanele artei bizantine răsăritene, având o formă dreptunghiulară, în care sunt cuprinse naosul şi pronaosul, şi cu o absidă (încăpere destinată altarului) semicirculară, spre est. Zidurile, ca şi cele ale Bisericii Domneşti din apropiere, sunt făcute din şiruri de piatră de râu, alternând cu cele de cărămidă.

În urma săpăturilor arheologice, s-au descoperit aici monede de argint şi aramă, româneşti şi străine, inele de argint din secolul al XIV-lea, ceramică smălțuită, olane pentru acoperiş, fragmente de cahle (plăci de teracotă) şi chiar fragmente de frescă.

Un fapt care a atras atenţia, în mod deosebit, specialiştilor din domeniul arhitecturii şi artei medievale, este legat de asemănarea uimitoare dintre Biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeş şi Biserica Densuş din Țara Hațegului (la câţiva kilometri de Sarmisegetusa).

Despre aceasta din urmă, considerată o copie a Bisericii Sân Nicoară, Nicolae Iorga aprecia că a fost ridicată în secolul al XVI-lea, alţi istorici o plasează în seculul al XIII-lea, oricum, o construcţie ulterioară celei din Curtea de Argeş.

În ambele, pereţii exteriori sunt lucraţi din piatră şi cărămidă, amândouă au o absidă semicirculară, au acelaşi hram, Sfântul Nicolae, şi, foarte important, pictura murală interioară a fost executată şi la Densuş şi la Curtea de Argeş de acelaşi meşter zugrav, printre primii cunoscuţi în această zonă, care şi-a lăsat o simplă semnătura: Ştefan.

Deşi bisericile sunt amplasate la o distanţă semnificativă, una în Muntenia, cealaltă în Transilvania, asemănările demonstrează apartenenţa la aceeaşi spiritualitate românească, foarte puternică şi unitară, în perioada Evului Mediu Creştin.

Similitudini s-au constatat şi cu una dintre cele două biserici din Cetatea Severinului, păstrată cam din aceeaşi perioadă, fapt care ar putea avea legătură şi cu demnitatea de Ban al Severinului, pe care a avut-o Vlaicu Vodă, începând cu anul 1368.

În prezent, Biserica Sân Nicoară, aflată în administrarea Arhiepiscopiei Argeșului şi Muscelului, este într-un proces de restaurare, în urma unor campanii de săpături arheologice care să reconstituie, cât mai fidel, imaginea acestui monument istoric emblematic pentru cultura românească medievală.

Biserica Sân Nicoară servește nu doar ca loc de cult, ci și ca centru cultural, găzduind diverse evenimente religioase și comunitare care contribuie la păstrarea și promovarea tradițiilor locale.

Dincolo de rolul său spiritual și comunitar, Biserica Sân Nicoară este un simbol al rezistenței și perseverenței spiritului românesc în fața provocărilor istorice, reprezentând un punct de legătură între trecutul și prezentul orașului Curtea de Argeș.