Evul Mediu este o epocă a contradicțiilor: închistată în structuri sociale și norme de trai rigide, această perioadă a fost și cea a elanurilor cavalerești și a iubirii curtenești.
Cavalerii medievali, despre care știm mai multe din romanele lui Chrétien de Troyes și din opere medievale cum este Cântecul lui Roland, au purtat cu sine de-a lungul istoriei o imagine idealizată și romantizată, inspirând nenumărate filme și povești până astăzi.
Dar cum a apărut ordinul cavaleresc și care era de fapt rolul lui?
Cavalerii făceau parte din unități militare care luptau călare începând cu secolele X-XI. Aceste unități contribuiau substanțial la câștigarea bătăliilor, datorită faptului că cavalerii erau mai rapizi în luptă, înălțimea la care se aflau le permitea mișcarea ușoară și dominarea adversarilor, iar harnașamentul (șaua în special, preluată de la poporul avar începând cu secolul al VII-lea) le conferea stabilitate, astfel că loviturile cu sabia sau cu lancea erau mai precise.
Cavalerii nu constituiau o categorie socială la început. Ei puteau fi selectați din toate straturile sociale (puteau fi nobili, meșteșugari sau țărani), cu condiția ca respectivul să beneficieze de mijloacele bănești necesare pentru a-și procura echipamentul militar și, cel mai important, calul.
Casta cavalerească permitea unui om simplu să fie înnobilat pentru serviciile aduse seniorului. Cei mai mulți dintre cavaleri erau nobili care își puteau procura cu ușurință cele trebuincioase și care mergeau în bătălie la cererea regelui sau a seniorului în schimbul favorurilor. De aceea, cavaleria se va confunda în timp cu nobilimea. În Spania și Franța toți cavalerii erau automat primiți în rândul nobilimii, pe când în Anglia aceștia formau o categorie socială distinctă, situată imediat după nobilime. De-a lungul timpului, cavalerii au devenit o castă închisă, puternică și bogată, unde drepturile se moșteneau din tată în fiu.
Cavalerii se antrenau de mici în mânuirea armelor și treceau prin mai multe etape, fiind, pe rând, paji, valeți și scutieri în slujba seniorului până la vîrsta de 17 ani când putea avea loc ceremonia de investire, deși se prefera vârsta de 21 de ani, considerată cea a atingerii maturității. Chiar dacă principala lor datorie era să meargă la război pentru a apăra țara, pe timp de pace aceștia se îndeletniceau cu vânătoarea și cu lupta în turnire. Aceasta era adesea mai periculoasă pentru ei decât câmpul de luptă.
Având un rol esențialmente protector și fiind pricepuți în lupta cu armele, cavalerii devin din ce în ce mai necesari și câștigă în importanță și distincție socială. Pe măsură ce casta cavalerească se formează, se adoptă și un cod care stabilește normele după care aceștia trebuie să se ghideze în viață. Onoarea era cea mai semnificativă calitate a cavalerului. El avea datoria de a-i apăra pe cei slabi (femeile și copiii), de a face dreptate și de a nu permite injustiția, de a-și apăra patria și de a proteja și respecta Biserica.
Existau și cavaleri care profitau de statutul lor privilegiat și se comportau tocmai pe dos. Unii cavaleri se arătau cruzi și barbari în bătălie față de cei ce nu se puteau apăra sau față de călugări și nu aveau, în general, nici un fel de înclinație spre respectarea acestui cod etic. Se cunoaște exemplul lui Bernard de Cahuzac, cavaler francez din secolul XIII, care pune să se taie mâinile a 150 de călugări și călugărițe din cauza unui conflict cu un abate. În timpul cruciadelor, cavalerii ucideau pruncii cu lăncile și nu arătau milă față de prizonieri.
Este adevărat, totuși, că acest cod, respectat cu prea multă strictețe, putea aduce unele dezavantaje. Spre exemplu, în 1356 la bătălia de la Poitiers, Jean le Bon, regele Franței, amână atacul asupra englezilor pentru că era duminică, oferindu-le timp englezilor să se pregătească și să îi învingă.
Secolele XII-XIII sunt cele în care codul etic se impune. Tot acum are loc și apogeul literaturii curtenești. Imaginea idealizată a cavalerului medieval se formează în această epocă. Cavalerii devin un model de perfecțiune. Un cavaler trebuia să fie curajos, loial, echilibrat, înțelept, politicos, șarmant, frumos și bun.
Tot în această perioadă apare și conceptul iubirii curtenești, denumită și fin’amor, explicat pe larg în Tractatus de amore (Tratat despre iubire) a lui André de Chapelain, din 1184. Iubirea curtenească se baza în mare parte pe dorință neîmplinită. De obicei implica o domniță deja măritată sau de rang social superior cavalerului, deoarece iubirea curtenească era, prin excelență, o iubire interzisă și imposibilă. La acea vreme căsătoriile erau încheiate în funcție de interese și alianțe și nu se putea vorbi despre sentimente între soț și soție, iar dacă domnița era deja măritată nu avea nici o importanță, ba devenea chiar o condiție necesară.
Pe scurt, lucrurile se petreceau în felul următor: doamna spre care se îndreptau sentimentele nobilului și care la rândul ei îi răspundea cu aceeași afecțiune, pe care însă nu o arăta, devenea suzerana cavalerului. Acesta trebuia să îndeplinească o serie de sarcini, să se lupte în turniruri unde putea muri cu ușurință și să meargă în expediții periculoase. În tot acest timp, cavalerul trebuie să se arate umil și să ducă la bun sfârșit toate probele la care era supus, printre care și încercarea numită asag (din occitană „punere la încercare”) care, după unii cercetători, impunea cavalerului să doarmă o noapte alături de aceasta fără să o atingă, pentru a-și demonstra castitatea.
Secolele XIII și XIV marchează secolul de apogeu al cavalerismului, în această perioadă fiind înființate unele dintre cele mai puternice ordine de cavaleri, cum au fost: Ordinul Saint-Michel, Ordinul Lânii de Aur sau Ordinul Calatrava (în Spania).
Conceptul cavaleresc se stinge la finalul secolului XV și început de secol XVI, când tiparul cavaleresc este preluat de cel curtenesc, mai potrivit epocii.
