E vremea sărbătorilor de iarnă, a Naşterii Domnului, şi nenumărate colinde româneşti spun povestea biblică a lui Iisus Hristos, în multe dintre acestea apărând cuvântul ler – cu variantele leroi, lerui, leroloi, lerului – sau structura lerui/leru-i ler (a doua forma, cea cu cratima, marcand prezenta verbului -i, cu sensul lerul este ler, dupa cum au transcris unii culegatori de folclor).

Cei mai mulţi dintre cei care asculta colindele nu cunosc, probabill, semnificaţia acestui cuvânt – ler – de aceea cateva precizari ne-ar ajuta pentru a nu recepta “mecanic” niste versuri, despre care stim doar ca se leaga de perioada Craciunului, ci sa le patrundem sensul vechi, ritualic.

În explicaţia cea mai simplă, cea de dicţionar, ler înseamnă: interjecţie care apare ca refren, în colinde, cărora le dă un anumit efect eufonic/sonor (DEX). Dacă ne referim, însă, la etimologia (originea) cuvântului, lucrurile sunt mai complicate si mult mai interesante.

Dimitrie Cantemir, de exemplu, în secolul al XVIII-lea, în lucrarea Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, referindu-se la o tradiţie despre “Curţile lui Ler împărat”, specifică zonei dintre Dunăre şi Olt, considera că Ler este un derivat de la Avrelie Avrelian (împăratul roman Aurelianus). Alţi lingvişti au interpretat termenul ler ca un împrumut din slavul Lel (numele echivalent al lui Cupidon).

Victor Kernbach, în Dicţionar de mitologie românească, formulează ipoteza că ler ar fi un împrumut de la celţi, care dăduseră un astfel de nume unei zeităţi a mărilor (ler/lair – “mare”), dar, deşi legăturile dintre civilizaţia dacică şi cea celtica au existat, ar fi greu de explicat, totuşi, prezenta acestui cuvânt în colindele cu mesaj religios creştin, care au aparut mai tarziu.

Cei mai mulţi lingvişti înclină spre a accepta explicaţia dată de academicianul Al. Rosetti, că termenul ler îşi are originea în ebraică, de unde a trecut în latină şi apoi în româna –(Ha)lleluiah (Domine)/Lăudaţi pe Domnul. Pentru că, la inceputurile limbii române, a funcţionat un fenomen lingvistic numit rotacism (constând în transformarea lui -l- intervocalic în -r-), se presupune că alleluia a devenit alleruia, prescurtat alerui, aler, ler, cuvânt existent în limbă încă din perioada daco-romana şi, ulterior, a formării poporului român, când s-au născut şi primele noastre colinde religioase (aproximativ secolele al II-lea – al VI-lea, respectiv al VII-lea.). Această ipoteză este susţinută şi de istoricul Vasile Pârvan, care afirma că: “Românismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc : încet şi trainic în Dacia lui Traian, şi nu sunt de abia mai târziu “imigrate” din alte ţinuturi.

Iată versurile unui frumos colind, în care sensul expresiei Lerui ler (Lăudaţi pe Domnul) îşi are deplină acoperire: Sus pe cerul instelat/Mandră stea s-a arătat/Şi cu flori de măr in mană/Se coboară peste stană/Lerui ler/intr-un grajd sărac de lemn/Din cetatea Betleem/Intr-o iesle-n rece scut/Domnul lumii s-a născut/Lerui ler/Celui care-adus lumină/Şi peste acest pămant/Pace de la Domnul Sfant/Laudand pe cel din cer/Lerui ler/Iar de către răsărit/Trei regi, trei magi au pornit/Lui Mesia de se-nchină,/Steaua Domnului lumină/Lerui ler

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here