Cele mai bizare cărţi scrise vreodată, care arată că limbajul şi imaginaţia nu au frontiere

Cele mai bizare cărţi scrise vreodată, fie prin formă, fie prin conţinutul enigmatic, prin temă, structură, cu autori cunoscuţi sau necunoscuţi, din timpuri mai vechi sau mai noi, şi care continuă să uimească, arată că ingeniozitatea excepţională (la nivelul limbajului, imaginarului), dar şi actul lecturii pot deveni provocări fascinante, deloc facile. Iată câteva dintre cele mai ciudate cărţi, care depăşesc cu mult limitele literaturii convenţionale şi care continuă să intrige cititorii de pretutindeni:

Cele mai bizare cărţi – „Finnegans Wake”, de James Joyce (1939)

Celebrul scriitor irlandez James Joyce, unul dintre cei mai importanţi prozatori modernişti, ai secolului al XX-lea, este cunoscut, mai ales, datorită capodoperei sale – “Ulise” – roman a cărui acţiune se desfăşoară pe parcursul unei singure zile şi care are ca pretext narativ “Odiseea” lui Homer, constituindu-se însă într-un text arhetipal pentru fluxul conştiinţei.

“Finnegans Wake” este însă una dintre cele mai bizare, discutate şi controversate cărţi, nu numai din opera lui James Joyce, ci din toate timpurile, autorul lucrând la acest roman 17 ani. Este o carte care sfidează regulile gramaticii, inventează cuvinte noi, amestecă peste 60 de limbi (şi cuvinte din limba română apar uneori), testează limitele înţelegerii limbajului, conştiinţei, timpului.

Deși, la prima vedere, cartea pare incoerentă, există un “fir epic” – este relatată căderea, moartea și renașterea lui HCE (Humphrey Chimpden Earwicker, probabil tatăl, o figură patriarhală care cade în dizgrație), într-un mod ciclic, mitologic, dar imposibil de redus la o narațiune lineară. Totul este visat, învăluit în simboluri religioase, literare, sexuale, istorice.

Joyce concepe romanul ca un ciclu etern — naștere, cădere, moarte, renaștere — inspirat de “povestea cărămizii” care cade peste muncitorul Tim Finnegan (preluată din folclorul irlandez, în care cărăuşul, împătimit de băutură, moare şi înviază prin puterea whisky-ului), dar și de mituri universale (Babel, Iisus, Odin, Buddha etc.).

Limbajul din “Finnegans Wake” – marea provocare pentru scriitor şi cititori

James Joyce a creat o limbă specială pentru această carte, cuprinzând termeni din peste 60 de limbi ale lumii, pe care le combină în jocuri de cuvinte şi cuvinte-valiză (rezultate din combinarea unor termeni), cu scopul de a crea o anume ambiguitate semantică, ignorând regulile lingvistice.

Autorul mărturisea într-o scrisoare către un prieten scriitor, Max Eastman, că a ajuns la un astfel de limbaj încercând să-şi reprezinte noaptea şi având convingerea că orice cuvânt (care este precum fiinţele vii, care se transformă) e nesigur, totul e interpretabil – “Când scriam despre noapte, chiar nu puteam, simțeam că nu puteam să folosesc cuvinte în conexiunile lor obișnuite. Folosite în acest fel, ele nu exprimă cum sunt lucrurile în noapte, în diferitele etape – conștientul, apoi semi-conștientul, apoi inconștientul […] Când va veni dimineața, desigur, totul va fi din nou clar… Le voi da înapoi limba lor engleză. Nu o distrug definitiv”.

Evident, o astfel de carte este aproape imposibil de tradus. Nu doar pentru că folosește mai multe limbi, ci pentru că inventează altele. Cititorul devine co-creator. Nu este “clar” nimic — fiecare interpretare este validă, o aventură lingvistică fără termen de comparaţie.

Câteva exemple de text – un puzzle, învăluit în mister

Cartea începe fără majusculă, direct, ca într-un flux, simbolic, cu finalul ultimei fraze din roman, care este neterminată. Așadar, lectura poate începe de oriunde – ideea este că viața (și textul) reprezintă un ciclu infinit.

Începutul romanului (respectiv finalul ultimei fraze, neterminate) sună aşa: “riverrun, past Eve and Adam’s, from swerve of shore to bend of bay, brings us by a commodius vicus of recirculation back to Howth Castle and Environs”.

O traducere exactă este, evident, imposibilă. O traducere “adaptată”, care să respecte spiritul textului, ar putea suna aşa: “curgrâu, dincolo d’Adam și-a Evei ușă, din încolăciri de maluri și cotiri prin golf, purtat-am iar, printr-un vad vicios, la castelul Howth și marginile-i plutinde”.

“Curgrâu”, cuvânt inventat din “curgere” și “grâu” poate fi interpretat ca o aluzie vegetală, simbol al fertilității, “dincolo d’Adam și-a Evei ușă”- o aluzie la originile biblice ale păcatului, “vad vicios” (din “vicious cycle” şi “vad”, ciclu al revenirii, în apă, istorie și timp”, “marginile-i plutinde” – aluzie la starea de plutire, nesiguranță, imprecizie etc.

Romanul este, în întregime, “un puzzle, învăluit în mister, în interiorul unei enigme”, “unul dintre marile monumente ale literaturii experimentale din secolul al XX-lea” (John Bishop), bazat pe intertextualitate, în care abundă trimiterile livreşti, inclusiv la nenumărate mituri despre Osiris (zeitate egipteană a morţii şi învierii, fertilităţii şi agriculturii), la “Cartea egipteană a morţilor” (o colecţie de invocaţii şi vrăji) etc.

Cele mai bizare cărţi – „Gadsby”, de Ernest Vincent Wright (1939)

Dintr-un top “Cele mai bizare cărţi” nu poate să lipsească romanul „Gadsby”, de Ernest Vincent Wright (1939). Despre viaţa scriitorului (autor a patru romane) nu se ştiu prea multe lucruri. American (sau, poate, englez prin naştere) a lucrat în marină şi era pasionat de “liptograme” (un tip de scriere a cărei denumire vine din greaca veche şi care înseamnă un text în care se evită o literă sau un grup de litere).

„Gadsby” este un roman de peste 50 000 de cuvinte care nu conține litera „E”, cea mai folosită literă din limba engleză (apare în peste 12% din toate cuvintele în engleză). Autorul a creat o poveste coerentă și completă fără să folosească această literă – un efort aproape supraomenesc.

Romanul îl are în centru pe John Gadsby, un cetățean energic din orașul fictiv Branton Hills. Observând că orașul e în declin, el organizează un grup de tineri și adulți pentru a-l revitaliza — modernizează infrastructura, încurajează cultura și sportul, construiește școli.

Povestea în sine este destul de convențională, dar modul în care este scrisă o face incredibil de provocatoare. Se spune că scriitorul ar fi blocat tasta “e” pe maşina de scris pe care o folosea, ca să evite folosirea literei din obişnuinţă. Dacă scriitorul nu a folosit litera “e”, este evident că nu apar în carte articole precum „the”, nici verbe comune, la trecut („loved”, „helped” etc.), nici cuvinte esențiale ca „he”, „she”, „be”, „were”, „yes”, „even” etc. Nici măcar numele scriitorului – Ernest Vincent Wrigh – nu poate fi scris complet. A folosit, în schimb, sinonime neobișnuite și construcții ciudate pentru a evita cuvintele “interzise”.

Cum a fost receptată cartea?

Inițial, o carte de peste 50 000 de cuvinte fără litera “e” poate părea doar o ciudățenie tehnică, dar, pe măsură ce citești, începi să remarci cât de stranie și artificială poate deveni o limbă fără anumite cuvinte, motiv pentru care acest roman – una dintre cele mai bizare cărţi – devine aproape hipnotic. Nu e neapărat o capodoperă literară, dar e un tur de forță stilistic.

Romanul „Gadsby” a fost ignorat la început, dar, treptat, a devenit faimos în cercurile literare și lingvistice, apreciat, e adevărat, mai mult ca exercițiu decât ca roman în sine. La un moment dat, bizareria acestui text a făcut să fie vândut în librării şi la preţul de 4000 de dolari exemplarul.

Cele mai bizare cărţi – “Casa frunzelor” („House of Leaves”), de Mark Z. Danielewski (2000)

Tentaţia scriitorilor de a realiza opere care să intre în categoria “Cele mai bizare cărţi” nu a dispărut nici în anii 2000. “Casa frunzelor” este romanul de debut al scriitorului american Mark Z. Danielewski (fratele cântăreței Poe, care a lansat albumul Haunted – un companion muzical al cărții), în care se combină elemente de eseu academic fictiv, jurnal personal, haos tipografic şi poveste horror (dar într-un alt sens decât cel clasic).

Există mai multe straturi narative principale. Prima “poveste” este “The Navidson Record” – o familie se mută într-o casă aparent normală. Will Navidson, un fotograf premiat, vrea să filmeze viața domestică. Însă… casa se schimbă. Apare un hol care nu există in planul casei, apoi o cameră care duce într-un labirint întunecat, infinit, măsurătorile din interior sunt mai mari decât cele din exterior (cu câțiva centimetri la început, apoi cu metri), holul se modifică singur, pereții se mișcă, fără logică, fără sfârșit. Navidson și prietenii săi intră în acel spațiu — și totul devine o luptă pentru rațiune, viață și identitate.

Într-un alt plan narativ, această poveste despre Navidson este prezentată ca un documentar analizat de un bătrân orb, Zampanò, care compilează note, surse (fictive), trimiteri la reviste și autori care nu există. Este o parodie a cercetării academice – notele de subsol sunt lungi, încurcate, contradictorii. Unele pagini sunt pur și simplu liste de surse care s-ar putea să nu existe.

Al treilea nucleu narativ este “Jurnalul lui Johnny Truant”. Johnny este un tânăr “tulburat”, care găsește manuscrisul lui Zampanò după moartea acestuia. Pe măsură ce îl citește, realitatea lui începe să se destrame. Johnny devine paranoic, halucinează, se pierde în labirintul propriei minți. Inserțiile lui apar printre notele de subsol sau în spații albastre sau roșii.

O scriitură inedită şi un design uluitor…

Design-ul cărții este parte din experiență – textul poate fi pe margine, în spirală, invers, împrăștiat. Pagini întregi (unele albastre, altele roşii) au doar un cuvânt, altele conțin doar pătrate negre – ca goluri în memorie. Sunt capitole scrise doar cu anagrame sau texte în oglindă. Cuvântul “house” (casă) este tipărit mereu în albastru, indiferent de context.

Există note de subsol în note de subsol — uneori zece niveluri adâncime. Unele capitole sunt greu de “navigat” — exact ca labirintul din poveste. Altfel spus, forma/ scriitura urmează conținutul. Dacă personajul se simte sufocat, textul se înghesuie pe pagină. Dacă aleargă prin coridoare goale, apar pagini cu un singur cuvânt, ca și cum spațiul e imens. Cititorul, la rândul lui, interacționează fizic cu textul – trebuie rotită cartea, căutate fire narative. Un sentiment de frică de necunoscut se transmite nu prin monștri, ci prin vid, lipsă, absență.

Până la urmă, inevitabil, apare întrebarea – Ce este real? Casa? Labirintul? Mintea? Din perspectivă simbolică, o casă care se extinde din interior devine metaforă pentru psihicul uman. Labirintul e subconștientul, casa este trauma. Nimic nu este real sau totul este real. Unii spun că este o carte pe care trebuie să o citești cu creionul în mână, noaptea târziu, în tăcere deplină.

„Alphabetical Africa” (“Africa alfabetică”), de Walter Abish (1974)

Walter Abish, care s-a stins din viaţă în 2022, la vârsta de 90 de ani, este autor austro-american de romane şi povestiri experimentale, unele situându-se, fără dubiu, în categoria “cele mai bizare cărţi”. Talentul său a fost răsplătit cu un prestigiosul Premiu PEN/Faulkner pentru ficţiune, în 1981.

“Alphabetical Africa” (“Africa alfabetică”), al cărei prim şi ultim capitol utilizează exclusiv cuvinte care încep cu litera “a” şi despre care Harold Bloom, unul dintre cei mai faimoşi critivci literari de limba engleză, spunea că este “unul dintre romanele secolului al XX-lea care va dăinui”, poate fi citită ca un roman-puzzle, ca un provocator exerciţiu mental, ca o metaforă despre puterea (și limitele) limbajului.

Cartea are 52 de capitole (câte două pentru fiecare literă a alfabetului englez). În Capitolul 1, autorul folosește doar cuvinte care încep cu “A” – de exemplu, se spune, la un moment dat, “African animals arrive and all ants are agile, and antelopes avoid all alarms” (“Sosesc animalele africane și toate furnicile sunt agile, iar antilopele evită toate alarmele”). În al doilea, cuvinte care încep cu “A” şi “B”, în capitolul 3, A, B şi C, până când, în Capitolul 26, se pot folosi toate literele alfabetului.

De la capitolul 27, până la 52, începe să scoată câte o literă în ordine inversă, până se ajunge, din nou, doar la “A”. Prin urmare, cartea se deschide și se închide ca un “evantai lingvistic”, tehnică numită “literatură constrânsă, cu alfabet progresiv”.

Ce face ca “Alphabetical Africa” să fie nu numai bizară, ci şi specială?

Surprinzător, romanul chiar are o poveste, deși e fragmentată și stilizată – naratorul este un personaj care pare implicat într-un fel de conspirație, o misiune de tip colonial sau de spionaj în Africa. Există personaje recurente, precum Alexandra, Allen, Antoinette — nume care, desigur, încep cu literele permise în fiecare capitol. Tema pare să implice puterea colonială, prezența europeană în Africa, dinamica dintre autoritate și rezistență, dar toate sunt îmbrăcate în stil absurd, ludic, uneori ironic.

Alegerea “Africii” nu e întâmplătoare – romanul sugerează că limbajul e o formă de control, că “a scrie despre Africa” într-un mod constrâns e un act politic. Uneori, personajele par frustrate că nu pot vorbi altfel — ca și cum ar ști că sunt prinse într-un alfabet, că limbajul e o închisoare invizibilă.

Cele mai bizare cărţi – “Codex Seraphinianus”, de Luigi Serafini (1981)

Luigi Serafini este arhitect şi designer italian. “Codex Seraphinianus” este “enciclopedia unei lumi fictive”, scrisă într-o limbă inventată, cu sute de ilustrații suprarealiste, artistul lăsându-se ghidat de imaginație și instinct. Mărturisea că intenţia a fost de a transmite cititorului senzaţia pe care o au copiii în faţa unor cărţi pe care nu le înţeleg, deşi acestea par a avea sens pentru adulţi.

Cartea nu are o “poveste”, ci, mai degrabă, seamănă cu o combinație între un manual de biologie extraterestră și o carte de vise, tradusă de un “nebun lucid”. Este împărțită în două mari secțiuni. Partea I – “Natura” (plante care cresc în forme imposibile, flori cu picior de om, arbori spirală, animale bizare, pești cu roți, creaturi asemănătoare cu moluștele, dar care interacționează cu oameni, biologii inedite, hibrizi, fluturi cu fețe umane, insecte în simbioză cu mobilierul etc).

Partea a II-a – “Cultura, societatea” cuprinde feluri de îmbrăcăminte ciudate, rituri funerare sau sexuale complet absurde, sporturi imposibile, hărți și arhitectură ale unei civilizații complet fictive. Alfabetul e mereu prezent, dar rămâne nedescifrat.

Scrisul, care face din “Codex Seraphinianus” una dintre cele mai bizare cărţi, este, în totalitate inventat, nu trebuie “înţeles, ci doar “simţit”. Culorile desenelor sunt vii, cu influențe din Dali, Bosch, Escher, Moebius. Deși pare haotic, totul este foarte detaliat și organizat – cu diagrame, subsecțiuni, „capitole” – probabil o parodie a științei occidentale, care vrea să clasifice totul.

“Arborele Codurilor” (“Tree of Codes”), de Jonathan Safran Foer (2010)

“Tree of Codes” (Arborele Codurilor), al scriitorului american Jonathan Safran Foer, este o carte sculptată — la propriu. Foer a decupat, fizic, paginile unei alte cărți („The Street of Crocodiles” de Bruno Schulz), păstrând doar anumite cuvinte și fraze, pentru a crea o nouă poveste. Bruno Schulz a fost un scriitor polonez evreu, ucis în Holocaust. Cartea sa este o colecție onirică, densă poetic, despre orașe imaginare, părinți demiurgici și transformări bizare.

Fiecare pagină din “Tree of Codes” este parțial decupată, cuvintele vizibile sunt cele „salvate” de autor, astfel, “povestea” (despre pierdere, gol, identitate și memorie) se citește prin straturi, cu pagini pe care vezi fragmente din 2-3 capitole în același timp (totul realizat printr-un proces complicat de producție, în colaborare cu o tipografie specială).

Această construcţie sofisticată, stranie, a cărţii are un substrat simbolic – pagina este incompletă, ca o amintire fragmentară, lipsa devine formă (ce lipsește e la fel de important ca ce rămâne), identitatea este incertă (cine suntem când totul în jur dispare?).

Cei pasionaţi de artă experimentală, de maniere atipice de creaţie şi de lectură, pot avea în vedere, pentru lista “cele mai bizare cărţi” şi alte titluri – “Trilogia Illuminatus”, de Robert Shea şi Robert Anton Wilson, “Hopscotch”, de Julio Cortázar (considerat a fi un “contraroman”), “Manuscrisul Voynich”, “Codexul Rohonc”, cu autor necunoscut (text descoperit în biblioteca Academiei Maghiare de Ştiinţe, în secolul al XIX-lea, cu un sistem de scriere necunoscut, despre care nu se ştie încă nimic), “Eu, Libertin”, de Frederick R. Ewing, “Nefericiţii”, de B.S. Johnson etc.