Centenarul Marii Uniri, celebrat la 1 Decembrie, marchează, pentru români, un moment fundamental al existenţei istorice. În urmă cu o sută de ani, la 1 decembrie 1918, în cadrul Adunării Generale de la Alba Iulia, în prezenţa a peste 1200 de delegaţi ai tuturor provinciilor româneşti, Vasile Goldiş a citit, în Sala Unirii, Rezoluţia prin care Actul Unirii Basarabiei, Bucovinei, Banatului, Crisanei şi Maramureşului cu România devenea un fapt împlinit.

Se crease, la finele Primului Război Mondial, când la conducerea ţării se afla Regele Ferdinand I de Hohenzollern, nepotul regelui Carol I, contextul favorabil desăvârşirii Micii Uniri, din 1859, când Alexandru Ioan Cuza fusese ales domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei. Chiar dacă mulţi dintre contemporanii săi, l-au considerat pe Ferdinand I ca fiind, uneori, prea timid sau prea influenţabil, nimeni nu i-a contestat devotamentul faţă de români, numindu-l “Întregitorul de ţară” sau “Regele Marii Uniri”.

Centenarul Marii Uniri, Regele Ferdinand si Regina Maria, 1917

Incontestabil şi remarcabil a fost rolul reginei Maria, care nu numai că a participat ca infirmieră voluntară pe frontul Primului Război Mondial, dar a pledat, la Versailles, cauza naţiunii române, a poporului său, impresionându-l pe prim-ministrul francez, prin frumuseţea şi inteligenţa ei, făcând mai uşoară misiunea de negociator a prim-ministrului I.C.Brătianu, când s-a stabilit, prin Tratatul de pace, statutul României şi retrocedarea teritoriului românesc pierdut în timpul războiului.

Nenumărate alte personalităţi, de diverse orientări politice, au contribuit la realizarea acestui deziderat naţional: I.C. Brătianu, cel care a condus guvernul de uniune naţională, din care făceau parte deopotrivă liberali şi conservatori, Mareşalul Alexandru Averescu, Tache Ionescu, numit preşedintele Comitetului Naţional Român de la Paris, la 24 august 1918, comitet care milita pentru interesele românilor de pe teritoriul Austro-Ungariei şi din care au făcut parte şi scriitorul Octavian Goga, doctorul Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu etc., Alexandru Marghiloman, Iuliu Maniu, remarcabil politician, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, unul dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, ales, pe 2 decembrie 1918, ca ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, din 1926 preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, excepţionalul om de stat, diplomat, Nicolae Titulescu, cel care, în 1918, în august, a înfiinţat Comitetul Naţional Român de la Paris, menit să convingă puterile occidentale şi opinia publică internaţională în legătură cu dreptul românilor la unitatea naţională etc.

Centenarul Marii Uniri, Ferdinand I

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, ţara a parcurs o perioadă de reconstrucţie, de prosperitate, în care Regele Ferdinand I a încurajat iniţiativele partidelor politice, spre binele ţării, s-a înfăptuit Reforma agrară din 1921, ca semn de recunoaştere şi de mulţumire pentru sacrificiul ţăranilor români prezenţi pe fronturile de război, s-a adoptat o nouă Constituţie, în 1923, toate sectoarele societăţii, de la economie la cultură, au înflorit, făcând din perioada interbelică un punct de reper pentru ceea ce a putut realiza o Românie unită.

100 de ani de istorie – cine suntem?

Centenarul Marii Uniri, Romania interbelica

O ţară nu este un loc în care te naşti din întâmplare sau în care să trăieşti cu indiferenţă faţă de ceea ce înseamnă realitatea ei. Identitatea românească a fost definită în fel şi chip de-a lungul timpului. Filosoful Constantin Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei Române intre 1938-1941, în lucrarea “Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor”, de exemplu, afirma că: ,,Unul este sufletul poporului românesc în manifestările sale curat psihologice şi altul este sufletul poporului românesc în realizarea vocaţiei sale. Vocaţia românilor începe acolo unde sfârşeşte psihologia românilor”.

Mai târziu, Mihai Ralea, filosof şi el, diplomat şi sociolog, în scrierea “Fenomenul românesc”, aprecia că “Românismul, adică ceea ce e particular, unic românesc, nu e făcut, nu e închegat încă, ci, cu o formulă bergsoniană, e pe cale de a se face. E încă în acea devenire care se dibuieşte, se caută pe sine” sau că o caracteristică a românilor este adaptibilitatea, “o sabie cu două tăişuri”, spune el, pentru că poate însemna “evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate”.

Mircea Eliade credea că “Noi suntem, sau am fost, unul dintre puţinele neamuri europene care am experimentat contemplaţia în suferinţă”. Istoricul Neagu Djuvara mărturisea: “Sunt conştient că sunt român de când bunicul meu s-a supărat că vorbeam prea mult în franţuzeşte. Aşa că am luat măsuri. Am cumpărat o carte cu poeziile lui Eminescu şi am cărat-o cu mine peste tot, inclusiv în cei 22 de ani de şedere în Africa! Peste graniţe, i-am avut alături pe Eminescu şi Biblia”.

România poate să sărbătorească astăzi Centenarul Marii Uniri, pentru că, în momente importante pentru destinul acestei ţări, naţiunea a avut şansa de a fi condusă de oameni responsabili, verticali, cu vocaţie, devotaţi intereselor şi binelui poporului. La fel de importantă a fost dorinţa şi voinţa de unire si progres a naţiunii, a românilor din toate provinciile româneşti, animaţi de idealuri comune, ştiind şi simţind că aparţin aceluiaşi destin istoric.

Este firesc ca astăzi, la momentul în care se sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, să fie evocate momente, personalităţi, să se dedice acestui eveniment acţiuni care să reitereze etapele parcurse de istoria noastră, unele dramatice, altele încărcate de bucuria împlinirii unor aspiraţii, toate pentru a ne păstra identitatea de neam.

Pe de altă parte, în astfel de împrejurări, ar trebui să fim atenţi la substanţa acestor manifestări, să ne întrebăm cât şi cum simte fiecare dintre noi apartenenţa la această istorie, mai veche sau mai nouă, cât sunt de asumate evenimentele. Ar trebui să medităm dacă nu cumva excesul de festivism, uneori, în condiţiile unei societăţi polarizate, este semnul unor comportamente stereotipe, moştenite din epoca de dinainte de 1989.

Citește și:  Pictorul Alfred Sisley si impresionismul

Centenarul Marii Uniri şi felul în care este sărbătorit în 2018 este un prilej să ne întrebăm ce înseamnă, în prezent, sentimentul naţional, dacă a crescut sau s-a diminuat odată cu timpul şi cât de important este pentru existenţa noastră, pentru drumul pe care merge România.

Cum definim şi cât de viabil este astăzi, la Centenarul Marii Uniri, “sentimentul românesc al fiinţei”?

Filosoful şi scriitorul Constantin Noica, cel care pe care comuniştii l-au condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat şase la închisoarea Jilava, cel care nu a mai apucat anul 1989 (s-a stins cu doi ani înainte), este autorul, printre altele, al unei lucrări intitulată “Sentimentul românesc al fiinţei”.

La vremea în care festivismul, discursurile publice, inaugurările, recepţiile, declaraţiile despre ţară şi popor tind să acapereze adevărata semnificaţie a o sută de ani de istorie – Centenarul Marii Uniri – poate ar trebui să ne concentrăm la un fel mai profund de a ne raporta la ceea ce considerăm a fi “al nostru”, al romănilor.

Ca orice fiinţă pe lumea aceasta – spune Constantin Noica – un popor este o bună închidere care se deschide. Deschiderile lui nu s-au încheiat încă (…) Dacă te întrebi de ce poporului acestuia i-au reuşit afirmările de sine din trecut, şi de ce în Europa de astăzi el păstrează sorţii câtorva bune deschideri, răspunsul ar putea să fie: pentru că el are o potrivită întâlnire cu fiinţa. Nu oricui fiinţa i se arată în acelaşi chip; nu oricine o resimte ca un fel de “a fi întru”. Există conştiinţe pentru care fiinţa este un fel de “a fi în”, respectiv în ceva absolut, gata dat, de neclintit. De aici, în parte, şi prăbuşirile posibile ale omului. Dar fiinţa este limpede un fel de “a fi întru”. E de-ajuns să ne gândim la fiinţa omului. Fiecare dintre noi este determinat, ca om, de o natură individuală, în care se simte îngrădit, dar prin care, tocmai, este dator să se deschidă către omenesc; fiecare ţine de o fiinţă naţională şi de una socială, prin care poate şi trebuie şi se deschidă către universal. La fel, orice făptură este în limitaţie, dar spre a fi cu adevărat, trebuie să treacă, dintr-o limitaţie ce limitează, într-una ce nu limitează (…) Ni se pare că trebuie să resimţim fiinţa, în primul ceas, ca o întrebare, iar nu ca un răspuns. Totul pleacă, în om, de la întrebare, la drept vorbind. De aceea, spre a cerceta sentimentul românesc al fiinţei, este potrivit să vedem dacă felul nostru de a interoga face dreptate întrebării şi dacă nu cumva el spune gândului ceva deosebit de al altora”.

Centenarul Marii Uniri, simbolurile Romaniei

Dacă în unele ipostaze publice legate de Centenarul Marii Uniri dau buzna “angajamente”, dispute, orgolii, îndemnuri de paradă, să ne amintim că, de pildă, două creaţii, consideră Constantin Noica, ar putea să ilustreze modelul nostru ontologic, altfel spus “sentimentul românesc al fiinţei” – basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” şi “Luceafărul” eminescian. Primul, pentru că este “o atât de reuşită cumpănire între extreme”, între o veşnicie pe care ar fi putut-o avea Făt-Frumos, dar care ar fi fost plictisitoare şi fără sens, şi viaţa cu dorurile, reusitele şi neîmplinirile ei, care aduce veşnicia în om, în ceea ce face şi împlineşte; iar Luceafărul, prin toată încărcătura de sensuri filosofice despre iubire, cunoaştere, timp, genialitate, prin limpezimea şi profunzimea limbii poetice, iar dacă “sentimentul românesc al fiinţei” nu poate fi confundat cu nimic altceva, este si pentru că “a trecut Eminescu prin el”.

Sentimentul identităţii naţionale nu este un dat, este o construcţie a spiritului, bazată pe valori de identificare comune unei naţiuni, care se consolidează în timp, în condiţii de libertate, de emancipare şi de conştientizare a faptului că aparţii unui teritoriu, unor “drepturi strămoşeşti”, unei patrii (din latinescul “patria – “tărâm al taţilor”, “ tărâm părintesc”), unei limbi, unor tradiţii, unei istorii, unui prezent.

În paradigma istoriei noastre, Centenarul Marii Uniri este şi el un alt moment al devenirii noastre. Iar sensul “devenirii” este cel pe care îl hotărăşte fiecare român în parte şi pentru care optăm toţi, ca popor, cu ceea ce am moştenit şi s-a sedimentat în subconştientul colectiv şi cu ceea ce adăugăm în fiecare zi, în rău sau în bine.

Pe de altă parte, vorbele lui I.C. Brătianu, în contextul evenimentelor de la 1 decembrie 1918, adresate celor care, prin deciziile lor, aveau responsabilitatea destinului acestei ţări, sunt atât de actuale şi astăzi: “Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.