Ctitorie de seamă a Mușatinilor, Cetatea de scaun a Sucevei este cea mai importantă din cele două ridicate în secolul al XIV-lea de către Petru I Mușat, în capitala Moldovei, cealaltă fiind cetatea Șcheia sau cea de Apus, cum mai este numită.
De ce am ales să-ți povestesc azi despre Cetatea de scaun a Sucevei? Pentru că trebuie să-ți cunoști istoria și poți începe de aici. E impunătoare, chiar dacă azi, din vechea fortificație, se înalță doar niște ruine. Mustește de istorie, chiar dacă, acum, ea e înscrisă doar în zidurile rămase în picioare. Și e moștenirea ta, chiar dacă nu o poți închide într-o cutie și n-o poți lua drept zestre. În schimb, o poți admira, o poți cerceta și te poți bucura de ea ori de câte ori ajungi în Suceava!
Ar trebui să-ți spun că întemeietorul ei este nimeni altul decât înaintașul Marelui Ștefan. Petru I Muşat este cel care a mutat capitala Moldovei de la Siret la Suceava. Însă prima menţiune documentară a acestei cetăţi o regăsim la 1388. Petru ridicase aici o mică cetate, sub formă de patrulater, care avea în colțuri turnuri de apărare. Pentru că, în acele vremuri, tot pământul țării îi avea „prieteni” pe turci, tătari și alte neamuri cotropitoare cu care se învecina. Desigur că un domn precum Petru I Mușat nu putea sta cu mâinile în sân. S-a pus pe construit. Inițial, cetatea Șcheia, așa cum spuneam, făcea parte din sistemul de apărare al Sucevei. Apoi, mica cetate de scaun. Însă cel care a adus-o cât mai aproape de forma în care a ajuns și în zilele noastre este nimeni altul decât fiul său, Marele Ștefan I al Moldovei.
În vremea lui, turcii s-au declarat și „mai prieteni” cu el decât cu tatăl său, venind, pe nepusă masă, toată ziua la ospețe în Moldova. Ștefan, văzând cum stă treaba și dându-și seama că ospitalitatea lui nu poate acoperi foamea turcilor, a început să-și întărească și paza casei sale, cetatea Sucevei, dar și zidurile ei. Așa se face că, în vremea lui, zidurile din piatră nefinisată ajungeau la aproape doi metri grosime, în vreme ce înălțimea atingea zece metri. Construcția păstra aceeași formă rectangulară de pe vremea lui Petru I Mușat, precum și turnurile pătrate.
Un şanţ fără apă, adânc de 10 m, apăra cetatea pe laturile de est, vest şi sud, iar intrarea în cetate se făcea pe un pod aşezat pe piloni de piatră. Și ca să fie lucrul bun și trainic, Ștefan a adăugat construcției inițiale și șapte bastioane pentru că nu numai turcii îi deveniseră prieteni apropiați, ci și tătarii, și polonezii, dar și ungurii.
Mahomed al II-lea se autoinvită și el în 1476 în Moldova, să se ospăteze cu nesaț din bogățiile ei. Dar cum Ștefan se plictisise de atâtea vizite neprogramate, îi trântește poarta cetății direct în nas, lăsându-l să plece de unde a venit, cu coada între picioare. Un alt turc plin de el, se poftește și el neinvitat în fața cetății de scaun a Sucevei, în 1538. Soliman Magnificul, căci despre el e vorba, a vrut să toarne în Moldova o adevărată telenovelă, demnă de acele vremuri medievale, mai ceva ca-n zilele noastre. Și cum cu puterile Semilunei nu a reușit, a trimis vorbă prietenilor săi tătari să vină și ei în buza cetății cu 30.000 de oameni, pe lângă cei 150.000 pe care îi avea el deja orânduiți acolo. Însă tot niciun folos. Ștefan turnase ziduri groase și toate ghiulelele invadatorilor nu reușiră decât să sfarme trupul de piatră al cetății pe ici, pe colo.
Dar cum în orice astfel de poveste trebuie să existe și un trădător, de regulă din rândurile celor mai apropiați oameni ai domnului, și aici s-a întâmplat la fel, iar Magnificului turc i-au rămas neștirbite și renumele și oștirile, căci poarta cea grea a cetății a fost deschisă din interior și turcii s-au așezat nestingheriți la masă.
După 1564, când Alexandru Lăpuşneanu mută capitala la Iaşi, importanţa cetăţii scade treptat. Este refăcută în vremea lui Vasile Lupu, dar anul 1673 este sfârșitul poveștilor cu cavaleri, domnițe și viteji în cetatea de scaun a Sucevei. Pentru că turcii îi poruncesc lui Dumitrașcu Cantacuzino, aflat în fruntea Moldovei atunci, să dărâme cetatea. Zidurile vor sări în aer mai ceva ca artificiile, iar ce a scăpat de urgia prafului de pușcă, adică magaziile și fortul, au fost umplute cu lemne și trecute prin foc. Și, de parcă toate astea nu ar fi fost îndeajuns, 1684 îi aduce și un cutremur cetății, dărâmând-o din temelii.
Din impunătoarea cetate de altădată, condusă de Luca Arbore şi pârcălabi vestiţi, se mai văd azi resturi de ziduri, arcade de piatră, capiteluri, torsade, fragmente de discuri de ceramică pastrând motive zoomorfe sau florale. Toate alcătuiesc un muzeu în aer liber, ce vorbeşte cu limbă de piatră despre fapte glorioase de arme, sânge si vitejie, despre legende cu voievozi, prinţese si epoci de mult apuse, odată cu o seamă de sentimente nobile ce au făcut din oamenii acelor vremuri figuri legendare.
Linia albă pe care o vezi străbătând cetatea de scaun a Sucevei este limita dintre istoria ei glorioasă și contemporaneitate. Tot ce este deasupra liniei este munca de restaurare depusă de specialiști pe la începutul secolului al XX-lea. Înălțarea zidurilor a început în anul 1950. Astăzi, cetatea este patrimoniu UNESCO. Și, pe timp de vară, prinde viață aproape la fel ca în vremea marelui Ștefan și a urmașilor lui. Între zidurile ei, azi, nu mai sunt trădări. Și nici salve de tunuri nu se mai aud. Cel mult vara, mai vezi cavalerii luptându-se între ei pentru domnițe sau participând la demonstrații de reenactment pentru pasionații de istorie. În schimb, cât e ziua de lungă, au loc aici spectacole de teatru, concerte și tot felul de alte evenimente cultural-istorice.
Ai ce vedea aici la Suceava, în singura cetate de la noi din țară care nu a fost cucerită decât deschizând ușa prin interior. E suficient să te plimbi în voie printre zidurile ei, să respiri aerul istoriei, ca să îți dai seama cum arăta viața aici cu mai bine de șapte sute de ani în urmă. Așa-i că e frumoasă România mea, acum?
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
