Cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti este titlul unui eseu publicat în 1976, de italianul Carlo Cipolla, profesor la Universitatea din California, Berkeley, specialist în istoria economiei mondiale, eseu reluat în anul 1988, într-o carte scrisă în limba italiană (“Allegro ma non troppo con le leggi fondamentali della stupidita umana”), apoi în engleză, în 2011 (“The Basic Laws of Human Stupidity”) şi tradusă şi în româneşte cu titlul “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”.

Pentru Carlo Cipolla, care s-a stins din viaţă în anul 2000, şi pentru toţi cei care au adus în atenţia publicului şi au comentat cartea, prostia este cea mai gravă ameninţare la adresa umanităţii, iar cele cinci legi ale prostiei omeneşti, enunţate de economistul italian, sunt astăzi, în pofida progresului ştiinţific şi tehnologic, a evoluţiei civilizaţiei şi culturii, în ansamblu, mai actuale ca oricând.

Idiocraţia pare a fi conceptul care defineşte o tendinţă extrem de periculoasă a societăţii contemporane, deoarece, consideră autorul cărţii, proştii sunt mulţi, iraţionali şi creează, inevitabil, probleme pentru ceilalţi. Nu există posibilitatea izolării acestora, singura modalitate prin care o societate (adică acea parte care nu intră în categoria proştilor) se poate apăra, ca să nu fie zdrobită de povara idioţilor, fiind munca din ce în ce mai inteligentă.

Pe de altă parte, trebuie constatat că problematica referitoare la condiţia individului în raport cu lumea şi societatea, la consecinţele ignoranţei şi lipsei de valori într-o colectivitate, e veche de când lumea, doar limbajul şi perspectiva asupra unui astfel de subiect s-au mai schimbat, în pas cu timpul.

Încă din antichitate, de exemplu, Platon, în Mitul peşterii, aduce o perspectivă extrem de critică asupra vieţii sociale din vremea sa (secolul al IV-lea i.Hr.), când minciuna, goana după avere, pseudovalorile, pervertirea puterii luaseră locul adevărului, curajului, înţelepciunii, ameninţând democraţia autentică ateniană. De atunci însă au trecut peste două mii de ani, iar istoria pare că se repetă, deşi progresele, pe toate planurile, sunt uriaşe. Un paradox asupra căruia omul contemporan ar trebui să mediteze.

Cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, în viziunea lui Carlo Cipolla

• Legea 1: Întotdeauna şi inevitabil se subestimează numărul proştilor în “libertate”.

Nu contează, spune Carlo Cipolla, în prima dintre cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, câţi proşti ne imaginăm că ar fi în jurul nostru, numărul lor total va fi întotdeauna subestimat. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că se porneşte mereu de la un principiu fals, acela că anumite persoane sunt inteligente în funcţie de profesie, de locul de muncă, de nivelul de educaţie, de reuşitele lor, de felul în care arată sau de alte trăsături şi criterii, despre care noi credem că ar exclude prostia, ceea ce nu se verifică în practică.

• Legea 2: Probabilitatea ca o persoană să fie stupidă este independentă de alte caracteristici ale persoanei respective.

În orice grup uman (disociat, de exemplu, după criterii de gen, etnice, religioase, naţionalitate, nivel de educaţie, avere), procentul persoanelor proaste este constant. Există profesori universitari proşti, aşa cum există idioţi în funcţii de conducere, în organizaţii de toate felurile, aşa cum fiecare popor îşi are proştii săi. Câţi ar putea să intre într-o astfel de categorie? Nimeni nu poate spune, orice presupunere ar încălca Legea 1.

• Legea 3: Omul prost creează probleme altor persoane sau unui grup, fără să aibă niciun beneficiu pentru el însuşi.

  

Cipolla a numit această a treia lege dintre cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti “Legea de aur a stupidităţii”. Legea 3 implică faptul că există trei categorii de persoane, în afara stupizilor: cele inteligente, ale căror acţiuni sunt în beneficiul lor şi al celorlalţi, persoane care acţionează pentru avantaje personale în detrimentul altora (Cipolla îi numeşte “bandiţi”) şi cei “neajutoraţi”/”nenorocoşi”, care îi îmbogăţesc pe alţii, în detrimentul personal. Aşadar, categoria “neproştilor” este eterogenă, uneori acţionează inteligent, alteori pot fi neajutoraţi sau se folosesc de alţii pentru beneficiul lor, pot fi în mai multe feluri, la intervale scurte de timp, după împrejurări.

Proştii, în schimb, sunt periculoşi şi creează întotdeauna daune celorlalţi, pentru că oamenii rezonabili, normali, nu pot înţelege logica şi comportamentul aberant al unui prost şi, deci, nu se pot apăra. Oricine se poate apăra de ceva neconvenabil, dar care are o logică, fie el unul chiar şi din categoria “ bandiţilor”, pentru că îi poţi anticipa strategia. “Logica” unui prost nu are logică, nimeni nu poate anticipa când, de ce şi cum o persoană proastă va “ataca” şi de ce. Ca în situaţia banală, dar absurdă, de exemplu, când cineva se apucă să răspândească informaţii false despre altcineva (bârfa, în limbajul colocvial) sau ca atunci când un angajat online, la care apelezi pentru rezolvarea unei probleme, te suspendă, nici nu îţi rezolvă problema, ba te poţi trezi cu noi probleme, fără niciun motiv raţional.

• Legea 4: Persoanele inteligente subestimează întotdeauna daunele pe care le pot provoca oamenii proşti.

  Efectul este ca cei inteligenti uită mereu că prezenţa în aceleaşi locuri, circumstanţe, asocierea cu indivizi prosti este o greşeală care costă scump. În general, proştii sunt subestimaţi, o realitate care poate deveni un pericol major

• Legea 5:  Un prost este cel mai periculos om (este un corolar al Legii 4, derivă din aceasta ca o concluzie)

  Diferenţa între societăţile care se prăbuşesc sub imperiul proştilor şi cele care depăşesc un asemenea impediment vine din capacitatea societăţii respective de a promova oameni inteligenţi, spre binele tuturor. Însă, dacă în populaţia care nu face parte din categoria proştilor, ponderea este a celor care acţionează în detrimentul celorlalţi (bandiţii) sau a “neajutoraţilor”, care îi îmbogăţesc pe alţii (potrivit Legii 3), atunci societatea respectivă devine un “infern”, consideră Marco Cipolla.

Idiocraţia – conceptul născut din cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti

Idiocraţie (“idio”+ kratos, adică “puterea idioţilor”) este un concept tot mai uzitat în limbajul specialiştilor în istoria, filosofia, sociologia contemporană, observatori şi analişti ai felului în care evoluează societatea umană şi inspiraţi de cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, aşa cum le-a formulat Carlo Cipolla.

Termenul idiocraţie, format după modelul altor cuvinte (democraţie – puterea poporului), autocraţie (putere absolută), birocraţie (puterea excesivă a administraţiei) etc., este interesant şi din punct de vedere lingvistic – idiot + craţie. Cuvântul “idiot”, în limba română, este un împrumut din franceză (dar este prezent şi în multe alte limbi, într-o formă asemănătoare), iar etimonul este în grecescul “idiotes”, care îl desemna pe cel care era privat de dreptul de a-şi exercita rolul social, în interiorul cetăţii. În timp, s-a produs o alunecare de sens, peiorativă, “idiot” fiind numit cel care este “lipsit de raţiune, de inteligentă”, care are un handicap intelectual, implicit de comunicare verbală.

Idiocraţia denumeşte, aşadar, urmând sugestiile lui Carlo Cipolla, acea stare a unei societăţi, la un moment dat, în care “puterea” aparţine proştilor, stare care se poate identifica printr-o serie de semne şi realităţi:

• o lume în care a gândi pur şi simplu, mai “grav”, a gândi altfel, a-ţi asuma faptele, ideile, deciziile, se transformă într-un fel de povară sau chiar pedeapsă;
• în care valorile autentice – binele, adevărul, frumosul, generozitatea, demnitatea, curajul, iubirea, devotamentul, echilibrul, cunoaşterea autentică, inteligenţa, performanţa etc. – sunt proscrise, în favoarea ignoranţei, mediocrităţii, limitării, minciunii, înşelăciunii, egoismului, stereotipiilor, lipsei de discernământ etc.
• în care a vorbi corect, nuanţat, a face din cuvânt expresia interiorităţii, a inteligenţei, a profunzimii şi complexităţii umane, devine aproape o “ruşine”;
• în care contează aparenţa, ostentaţia, nu esenţa, şi în care educaţia trece adesea în plan secund sau lipseşte cu desăvârşire;
• o lume care propune antimodele, confundând valorile;
• în care puterea este acaparată, adesea, de către cei care servesc interesele unor grupuri sau sunt preocupaţi doar de propriile interese;
• în care idiocraţia se armonizează cu mediocraţia.

Fimul “Idiocracy” – Castigat ridendo mores

Uneori, poate că celebrul adagiu latin – Castigat ridendo mores/Râzând se îndreaptă greşelile – este o soluţie în faţa unei realităţi în care idiocraţia tinde să acapareze spaţii tot mai largi. Dar şi în acest caz este nevoie de un râs inteligent, subtil, care să provoace la reflecţie.

Filmul “Idiocracy” este o comedie americană de science-fiction, din 2006, realizată de Mike Judge, care prezintă întâmplările prin care trece un personaj ales de Pentagon pentru un experiment secret, un om din clasa de mijloc, şi care, uitat, după o hibernare de cinci secole, se trezeşte într-o societate distopică, măcinată de anti-intelectualism, de prostie, mercantilism şi degradare, în care el pare a fi cel mai inteligent dintre oameni.

Probabil că nu întâmplător filmul nu s-a bucurat de succes, a rulat doar în câteva cinematografe din SUA, cu un public restrâns, reticent la imaginea unui personaj mediocru, în care, poate, se regăseau mulţi dintre spectatori. Chiar dacă nu este o capodoperă cinematografică, “Idiocracy” merită să fie văzut pentru felul subtil în care, cu mijloacele comediei, este transmis un mesaj despre pericolul idiocraţiei.

Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să medităm la lumea în care trăim, să acceptăm sau să respingem, dacă avem argumente, cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, să acceptăm sau să respingem faptul că societatea contemporană, într-o parte semnificativă a ei, tinde să devină una a idiocraţiei şi a mediocraţiei. Până la urmă, chiar conştientizarea unor astfel de realităţi este un semn al curajului, al libertăţii spiritului, al recunoaşterii că inteligenţa umană este esenţa binelui.