Cine a inventat chibritul?

Se spune ca, intr-o buna zi, studentii de la Universitatea Princeton (SUA) l-ar fi intrebat pe marele savant Albert Einstein, care ar fi, dupa parerea sa, cea mai mare descoperire a timpurilor moderne, iar raspunsul a contrariat pe toata lumea, deoarece a fost: “Chibriturile!”. Genialul autor al teoriei relativitatii si-a justificat afirmatia prin faptul ca a trebuit sa treaca secole pentru ca oamenii sa gaseasca o solutie pentru a nu mai aprinde focul precum stramosii din preistorie, prin frictiunea a doua bete sau prin lovirea bucatii de cremene de una de fier. In Antichitate, cand focul sacru intretinut de vestale, de exemplu, nu a mai fost suficient pentru nevoile oamenilor, romanii (ca si in alte cetati) au instalat, in diverse zone, focuri publice, de unde fiecare putea sa duca acasa flacara atat de necesara. Nevoia de a controla focul era absolut vitala pentru existenta umana, astfel incat chibriturile s-au dovedit a fi una dintre cele mai utile inventii din istoria omenirii.

In anul 1669, alchimistul Henning Brand, din Hamburg (Germania), este cel care descopera fosforul, prin extragerea acestuia din urina, fosfor care avea sa fie folosit pentru capetele chibritului, iar in anul 1680, britanicul  Robert Boyle descopera ca fosforul si sulful, prin frictiune, pot lua foc. Acesta era convins, pe buna dreptate, ca flacarile rezultate nu erau produse de catre frictiunea celor doua substante, ci datorita unor proprietati intrinsece ale fosforului, punand, in aceasta maniera, bazele principiului care va duce la fabricarea chibritului din ziua de astazi.

La inceputul secolului al nouasprezecelea, in Europa, au fost construite foarte multe dispozitive chimice de aprindere a focului, unele folosind principiul lui Boyle (combinarea dintre sulf si fosfor), altele folosind hidrogen sulfurat, toate, insa, destul de periculoase si rudimentar construite.

In anul 1805, chimistul de origine franceza, Jean Chancel, asistentul profesorului L.J. Thenard, inventeaza un dispozitiv de aprindere a focului, fiind creditat ca inventator al chibritului,  chiar daca singura asemanare cu varianta moderna era existenta unui capat de aprindere similar celui actual. Acest dispozitiv reprezenta, la vremea respectiva, o imbunatatire a metodelor existente de aprindere a focului si presupunea existenta unui betisor de lemn, de dimensiuni reduse, al carui capat era presarat cu zahar. In pofida faptului ca prezenta zaharului poate naste indoieli, aceasta substanta arde cu o flacara foarte puternica, singura problema fiind aprinderea cristalelor.

Prin amestecarea zaharului cu clorura de potasiu si introducerea in acid sulfuric se putea obtine aprinderea mult dorita a chibritului. Numai ca, odata introdusa in acid sulfuric, clorura de potasiu se descompunea in dioxid de clor, un gaz cu miros neplacut, de culoare galbuie, care era extrem de inflamabil si putea duce la explozii, in combinatie cu sticla, alcool sau chiar material organic. In prezenta zaharului si a lemnului, gazul detona, producand o mica scanteie, care aprindea moleculele de zahar si, ulterior, lemnul. In anul 1810, Cagniard de Latour, inginer francez, inventeaza asa numita “sticla cu fosfor”, care continea fosfor partial oxidat si care, folosit impreuna cu un betigas impreganat cu sulf, ducea la aprinderea lemnului prin frictiune. In anul 1816, François Derosne inventeaza chibritul cu fosfor, care nu presupunea decat frictiune pentru a putea fi aprins.

In anul 1826, un farmacist de origine britanica, John Walker (1781-1859), produce, pentru prima data, betele de lemn cu peroxid de sulf, sulfat de amoniu, clorura de potasiu si amidon, care se aprindeau prin lovire, lungi de cativa centimetri, inventie pe care, din nefericire, nu o patenteaza in numele sau. In 1828, britanicul Samuel Jones inventeaza chibritul “Prometeus”, dotat cu un tub de sticla foarte subtire, plin cu acid sulfuric. Pentru a putea aprinde focul, sticla trebuia sparta cu dintii. Produsul a fost comercializat si sub denumirea de “Vezuviu”. In 1830, chimistul de origine franceza, Charles Sauria, pune in practica  aprinderea prin frictiune, prin folosirea fosforului alb, care, pe cat de eficient parea, pe atat de otravitor era in in realitate, de aceea a fost interzis.

In anul 1832, chibrituri cu capat din fosfor, de dimensiuni mici, incep sa fie fabricate in Germania, dar s-au dovedit extrem de periculoase, pentru ca produceau o serie de explozii, imprastiind mici flacari in jur. Tot in 1832, Samuel Jones inventeaza “fuzeta”, care era alcatuita dintr-un capat de aprindere si un carton imbibat in nitrat de potasiu, fiind destinata, in mod special, aprinderii tigarilor. Acelasi an, 1832, se dovedeste unul prolific si pentru Richard Bell, care deschide prima fabrica de chibrituri din Londra – Bell (marca existenta si astazi, firma fiind preluata de catre  Bryant & May). Acesta preia ideea lui Charles Sauria si o foloseste in produsul sau – capatul era o mixtura de sulf, clorura de potasiu, sulfat de amoniu si fosfor si avea avantajul ca se putea aprinde prin frecarea de orice suprafata. Intre anii 1830 si 1834, o serie de inventatori aplica acest principiu, fabricand produsul care avea sa se numeasca “Lucifer” sau “Congreve”.

Chibriturile cu fosfor in cutii din carton au fost inventate de catre avocatul american Joshua Pusey, in anul 1889. Acesta este invitat sa participe la un dineu organizat de catre primarul din  Philadelphia, dar, dupa ce se imbraca cu cele mai bune haine ale sale, ajunge la concluzia ca, fumator fiind, cutia din lemn pentru chibriturile folosite la aprinderea lor era foarte mare si inestetica. O cutie din carton ar fi fost mult mai mica si mai usoara, motiv pentru care Pusey pantenteaza ideea, in anul 1889. Joshua Pusey incearca timp de opt ani sa le starneasca interesul concetatenilor sai in ceea ce priveste aceasta inventie, insa fara succes. Faima vine de abia in anul 1897, cand Opera Mendelssohn are nevoie de o altfel de reclama pentru a promova deschiderea stagiunii din New York, iar cutiile din carton ale lui Pusey par a fi solutia potrivita. In scurt timp, chibriturile in cutii din carton devin arhicunoscute, astfel incat producatorii, cu greu fac fata cererii. Cativa ani mai tarziu, Joshua Pusey vinde drepturile de autor companiei  Diamond Match, pentru fabuloasa suma (pentru acea vreme) de 4000 de dolari.