Primul dispozitiv capabil sa inregistreze sunetul este atribuit francezului Eduard-Leon Scott de Martinville (1817-1879), tipograf si scriitor, care inventeaza o varianta a ceea ce va fi patefonul, aparat pe care il numeste “phonautographe” si, odata cu el, si discul de patefon, in anul 1857. Cu ajutorul acestei masinarii, se putea transcrie sunetul pe o suprafata neteda, neagra, din sticla sau pe un suport de hartie innegrita, fara a putea fi reascultat. Prima inregistrare facuta de Martinville, la 6 aprilie 1860, este melodia “Au clair de la lune”, un cantec popular francez, foarte cunoscut si astazi.

In 1877, americanul Thomas Edison inventeaza patefonul/fonograful – un dispozitiv care putea sa inregistreze si sa si redea sunetele. Strict etimologic, cuvantul “fonograf” inseamna “scrierea sunetelor” (“phone” – “sunet” si “graphein” – “scriere”). Functionarea sa se baza pe un aparat care putea inregistra codul Morse, dar care, in locul punctelor si al liniilor, folosea un ac specializat, atasat unei diafragme, iar vibratia sus/jos se inregistra la nivelul unui cilindru invelit in folie de aluminiu. Inventia este patentata in anul 1878, dar nu se bucura de succes, din cauza faptului ca rezistenta mediului de inregistrare era destul de mica si trebuia inlocuit des. Discul de patefon, in varianta sa cunoscuta, intarzia sa apara. In anul 1886, Charles Sumner Tainter si Chichester Bell, varul primar al lui A.G. Bell, inventatorul telefonului, patenteaza un patefon imbunatatit, numit grafafon, care semana destul de mult cu patefonul lui Edison. Cilindrii acestui nou aparat erau fabricati, in intregime, din ceara, si sunetul putea fi ascultat maximum doua minute. La inceputul anilor 1890, companiile lui Tainter, Bell si Edison erau cele mai profitabile, oamenii inghesuindu-se pentru a asculta discurile de patefon prin intermediul unor tuburi care puteau fi introduse in urechi.

In 1888, americanul de origine germana Emile Berliner (1851-1929) concepe un dispozitiv de redare a sunetului, care utiliza un disc plat, prevazut cu un ac care vibra dintr-o parte in alta. Reproducerea acestor discuri plate, in vederea comercializarii, ar fi fost mai usoara decat toate variantele anterioare, singura problema ramanand faptul ca erau, in continuare, fabricate din ceara cu baza de zinc. Berliner viziteaza Germania, pentru a prezenta noua sa inventie unui producator de jucarii, care incepe producerea gramofonului, in anul 1889. In anul 1896, inginerul american Eldridge R. Johnson inventeaza un mecanism special pentru gramofon si incepe fabricarea unei variante imbunatatite, care folosea un cauciuc vulcanizat si ace de calitate superioara, pentru redarea sunetului.

Citește și:  Scriitorul Camil Petrescu
Gramofon, Foto: sklampert.wordpress.com
Gramofon, Foto: sklampert.wordpress.com

La scurt timp dupa aceasta inventie, inginerul american Fred Gaisberg gaseste un material mult mai bun pentru discurile de patefon, de 78 rpm (rotatii per minut), acoperindu-le cu placi de ardezie, pentru ca suprafata discului sa toceasca acul si nu invers. Discurile reprezentau un mediu analog de inregistrare a sunetului, cu o suprafata plata, care avea incriptate santuri in spirala, tehnologie care va fi folosita pentru reproducerea muzicii, in secolul al XX-lea.

Discurile de patefon au inlocuit cilindrul fonografului incepand cu 1900, iar durata lor de viata s-a dovedit a fi incredibil de mare, fiind depasite, in popularitate, doar de introducerea tehnologiilor digitale, la sfarsitul anilor 1980. Cilindrul Edison, care purta numele de “Blue Amberol”, este introdus in anul 1912, sunetul putand fi ascultat pret de patru minute. Era prevazut cu o suprafata de redare avansata tehnologic, in comparatie cu ceara. Primele discuri au fost fabricate din diverse materiale, inclusiv cauciuc, dar, incepand cu anul 1897, s-a preferat selacul (o rasina obtinuta din excretiile carabusului asiatic), un amestec care semana foarte mult cu hartia de manila (din rasina si ardezie). Fabricarea, pe scara larga, a discurilor de patefon din selac incepe inca din anul 1898, in Germania, fiind cele mai populare, pana la sfarsitul anilor 1950. Discurile fabricate din celuloid (care aveau proprietatea de a fi foarte rezistente) au inceput sa fie fabricate din 1904, dar aveau un singur dezavantaj – un zgomot de fundal accentuat, care le facea nefolosibile. De la sfarsitul anului 1910, ambele fete ale discului se puteau inregistra, sunetul fiind redat prin rotirea discului la o viteza constanta si cu ajutorul unui ac care era capabil sa converteasca vibratiile intr-un semnal electric, transmis mai departe, prin intermediul unui amplificator, catre boxe.

Discurile de patefon din vinil sunt dependente, din punctul de vedere al calitatatii sunetului si al durabilitatii, de calitatea vinilului folosit. La inceputul anilor 1970, cele mai multe companii din industria muzicala hotarasc trecerea catre discuri mai usoare si mai subtiri decat cele folosite pana in acel moment, facute din plastic reciclat. Click-urile si pocniturile erau, insa, foarte deranjante si, pentru a elimina si acest inconvenient, s-a trecut la fabricarea din plastic pur, aparand asa numitele discuri de vinil virgine. Dupa 1980, a inceput istoria compact disc-ului (CD), in format digital.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.