Cine au fost de fapt vrăjitorii și vrăjitoarele care în final de Ev Mediu zburau pe măturile lor la sabat, întruniri diavolești la care, conform mărturiilor, însuși Satana își făcea apariția, copulând cu „credincioasele” sale? Cine erau cei și cele care au dus la vânătoarea de vrăjitoare, la torturi și execuții care rămân în memoria noastră?
Este astăzi inutil de precizat că aceste femei (și bărbați) erau fie tulburate psihic, fie drogate de poțiunile lor care conțineau diverse substanțe, fie mărturiseau sub tortură toate faptele lor vrăjitorești.
Mai interesant este de observat cine au fost acești vrăjitori și vrăjitoare, victime ale propriilor iluzii și ale vânătorii crude de vinovați.
Vrăjitorii și vrăjitoarele – țapii ispășitori
O teorie foarte interesantă care s-a aplicat și în cazul sacrificiilor umane: în cadrul unei comunități, să spunem, al unui sat, se adună frustrări, nemulțumiri, apar conflicte. În acea perioadă atât în orașe cât și în sate, oamenii duceau lipsă de condiții, de hrană, duceau o viață grea. Pe cine să dea vina? Cum să-și refuleze frustrarea, cum să își descarce agresivitatea ce se acumula în cadrul comunității? Găsind o victimă, un țap ispășitor, care era făcut vinovat pentru mare parte din relele existente!
Se știe că în realitate, nu Inchiziția a condamnat și executat cele mai multe vrăjitoare, ci tribunale locale; unele execuții erau chiar decizii ad-hoc ale locuitorilor unei zone. Vrăjitoarea e de vină! (pentru secete, inundații, foamete, morți ale vitelor etc.). Ca un tip de mecanism de autoreglare, într-o comunitate în care agresivitatea se acumulează, există frustrări, se găsește un vinovat – un țap ispășitor, mai mult sau mai puțin vinovat în realitate. Membrii comunității, batjocorind, condamnând, chinuind și privind adunați cum acel vinovat moare simt o iluzie de eliberare, de revenire la normal. Agresivitatea se eliberează prin acest act comun de execuție publică. Până la următorul țap ispășitor.
Vrăjitoarele și vrăjitorii – victime ale fricii și repulsiei față de cel diferit
Și mai interesant este de unde proveneau aceste vrăjitoare și acești vrăjitori. Ei nu erau doar un alt membru al comunității, la fel ca toți ceilalți. Erau mereu cei diferiți într-un fel sau altul, cei străini, cei ciudați. Iar frica sau repulsia omului față de ceea ce este altfel, diferit este, din păcate, o constantă.
Femeile – numărul de femei executate ca vrăjitoare depășește cu mult numărul de bărbați. De ce? Femeia era diferită și ocupa un statut inferior; femeia era necesară, dar când nu asculta de regulile sociale, era văzută ca malefică; femeia era altfel chiar prin natura, fizionomia, biologia sa. S-a spus chiar că vânătoarea de vrăjitoare a fost o cale de a opri emanciparea femeilor, punându-le pe cele care nu ascultau la locul lor. De altfel, un tratat interesant, Ciocanul vrăjitoarelor, arată opiniile din acea vreme, menționând că femeia este mai dispusă să colaboreze cu diavolul (este considerată o lucrare misogină). În Evul Mediu, bărbații care se ocupau cu magie și vrăji erau mai degrabă priviți ca magicieni, înțelepți și vindecători, dar femeile erau pur și simplu vrăjitoare.
Cine au mai fost vrăjitori și vrăjitoare? Întotdeauna cei altfel, cei diferiți, cei străini: cei eretici, cu credințe neconforme religiei (care au fost și primele victime ale prigonirilor, în mare parte bărbați, membri ai unor ordine), cei născuți cu defecte fizice vizibile (deformați etc.), cei cu tulburări psihice, cei vagabonzi care nu se integrau în comunitate, femeile văduve fără copii, femei care nu se măritau „la vreme”, femei ce se prostituau. Bineînțeles, romii, care au ca tradiție diverse practici vrăjitorești (dar erau condamnați și cei care nu practicau), păstorii, deoarece nu făceau chiar parte din comunitate, fiind plecați cu turmele, fierarii, din cauza legăturii lor cu focul, chiar și preoții, deoarece inspirau o anume teamă, fiind singurii care cunoșteau secretele din cărți.
