Cobza, instrumentul muzical tradiţional românesc (împreună cu abilitățile de interpretare, cunoştinţele și muzica tradițională asociate) a fost inclusă, luna aceasta (decembrie 2025), în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO, în urma unui dosar depus de România și Republica Moldova, prin care se solicita recunoaşterea acesteia ca un simbol puternic al tradițiilor muzicale românești și moldovenești.
Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității (UNESCO), aşa cum este definit oficial, se referă la “Practici, reprezentări, expresii, cunoștințe, abilități – precum și instrumentele, obiectele, artefactele și spațiile culturale asociate acestora – pe care comunitățile, grupurile și, uneori, indivizii le recunosc ca parte a patrimoniului lor cultural” şi, evident, reflectă identitatea lor culturală.
Scopul este de a se proteja, în acest fel, tradițiile și cunoștințele transmise din generație în generație, de a se promova diversitatea culturală, de a oferi comunităților/ popoarelor un sentiment de identitate și continuitate, recunoscându-se rolul lor în păstrarea patrimoniului.
Până la această dată, România este prezentă în Patrimoniul Cultural UNESCO prin elemente (situri) materiale – Cetățile Dacice, Bisericile din Bucovina, Centrul istoric Sighișoara, Salinele de la Turda, Delta Dunării etc.) și elemente imateriale – Ritualul Călușului – dans tradițional din sudul României, cu semnificații simbolice şi ritualice, Doina – un gen muzical tradițional profund expresiv, interpretat vocal sau instrumental, Tehnicile tradiționale de realizare a ceramicii de Horezu, Jocul fecioresc – dans tradițional strâns legat de comunitate și de viața socială, Tehnicile tradiționale de ţesut “scoarțe” românești (împreună cu Republica Moldova), Arta cămășii/ iei tradiționale cu altiță – element de identitate culturală (împreună cu Republica Moldova), Transhumanța – strămutarea sezonieră a turmelor, Practici culturale asociate zilei de 1 Martie / Mărțișorul – obicei de primăvară simbolic (înscris multinațional), Colindatul de ceată bărbătească (Ritualul colindului) – tradiție de iarnă practicată în comunități rurale (înscris împreună cu Republica Moldova).
Cobza – unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale româneşti
Cele mai vechi instrumente muzicale, de la noi şi din alte părţi ale lumii, arată că istoria muzicii coincide cu cea a civilizaţiei, având un profund impact asupra felului în care s-au format gândirea şi sensibilitatea umană. Este un fapt evident că muzica şi emoţiile noastre sunt interconectate, se condiţionează reciproc şi se pare că intensitatea stărilor noastre emoţionale depinde nu numai de structurile cognitive, de alcătuirea biologică, ci şi, în mare măsură, de specificul cultural – reacţionăm emoţional mai puternic la muzica pe care o recunoaştem ca aparţinând unui spaţiu care este “al nostru”.
O istorie de aproximativ 1000 de ani…
Cobza este unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale tradiționale românești, alături de fluier (circa 4000 de ani), caval şi nai (aproximativ 2000 de ani), drâmba (peste 1000 de ani), tulnicul/ buciumul (de pe vremea dacilor).
După cum se precizează în Dosarul de patrimoniu – “Arta interpretării la cobză” – “Tradiția interpretării la cobză se încadrează într-o arie culturală mai mare, cea a spaţiului carpato-dunărean, în care este considerat cel mai vechi instrument de acompaniament și nu numai. Căci odată cu întreţinerea armoniei propriu-zise, îndeplineşte şi alte funcţii, precum cea ritmică, dinamică, parţial melodică”.
Despre cobză, un instrument cu coarde, asemănător lăutei, folosit în muzica tradițională românească, se crede că are o vechime de circa un mileniu. Este menționată în documente medievale și a fost foarte populară în perioada fanariotă.
Cobza se poate recunoaşte uşor după forma bombată, de jumătate de pară (numită, în limbajul popular, “burduf” sau “bârdan”), cu gâtul scurt şi lat. Cutia de rezonanţă este confecţionată, de regulă, din lemn de paltin, iar partea din faţă, din molid, cu câteva perforaţii înguste, plasate aproape de gâtul instrumentului, care creează un sunet caracteristic. Are patru grupuri de “strune” (în total, 8 – 12 coarde), aranjate câte două (uneori trei) în “coruri”, prinse în “cheile”/ “cuiele” din lemn de pe grif (înlocuite, astăzi, cu mecanisme de chitară sau mandolină, pentru acordaj mai stabil).
În privinţa tehnicii de interpretare, se foloseşte un “plectru”, tradițional din pană de gâscă, iar rolul muzical consacrat este de a asigura ritmul și armonia. Sunetul cobzei este specific, grav, vibrat, “burdoaiele” cobzei, coardele mai groase fiind acordate cu o octavă mai jos decât cele subţiri (de unde şi expresia foarte cunoscută, în limba română, pentru vocea guturală – “răcit cobză”).
Originea cobzei – ipoteze
Deşi nu se poate spune cu certitudine care este originea cobzei (cobsa/ cobuz/ koboz), se consideră că instrumentul este o adaptare locală a unor instrumente orientale, precum lăuta/ “barbat”-ul persan” sau “oud”/ “al-oud”-ul arab, “kopuz”-ul turcesc (din regiunea Anatoliei şi Balcanilor), ajunse pe aceste teritorii prin intermediul lăutarilor (muzicieni itineranți), în secolele al XV-lea – al XVI-lea.
Sunt şi alte ipoteze legate de originea cobzei, care pun în relaţie acest instrument cu “lira tracă”, un vechi instrument muzical cu coarde, asemănător lirei greceşti (lira lui Orfeu), despre care Tudor Gheorghe (şi el un excepţional muzician şi interpret la cobză), într-un interviu acordat în urmă cu mai mulţi ani, afirma că acest instrument “E al nostru. E şi pe Columnă. Probabil îi ziceau lira tracă”.
Cobza este menționată în documente și lucrări din secolele al XVI-lea – al XVII-lea și a fost folosită tradițional la nunți, hore, sărbători și alte adunări comunitare. În anumite perioade, în unele regiuni, instrumentul a fost înlocuit treptat de alte instrumente (de pildă, mandolina), dar a rămas viu în multe zone rurale și urbane.
Cobza şi tradiţiile româneşti
Cobza are o tradiție puternică, mai ales în zona Moldovei și în sudul Munteniei. Era (și este) folosită pe scară largă în tarafurile lăutărești, unde acompaniază vioara, naiul sau vocea.
Bătuta moldovenească, Sârba lăutarilor, Hora mare, Doinele lăutărești, Cântecele de lume sunt doar câteva exemple care arată cum cobza “ţine ritmul”, dă baza armonică și pulsul dansului sau acompaniază discret vocea.
Unul dintre cei mai cunoscuţi cobzari din spaţiul românesc, din vremea veche, este, cu siguranţă, Barbu Lăutarul (1780 -1858), cel admirat nu numai de români, dar şi de celebrul compozitor Frantz Liszt. De la Barbu Lăutarul a rămas, printre altele, în mentalul colectiv, şi celebrul cântec “Eu sunt Barbu Lăutarul” – “Eu sunt Barbu Lăutaru/ Starostele și cobzarul/ Ce-am cântat pe la domnii/ Și la mândre cununii/ Of, of, of mi- aduc aminte/ Of, of, of ca mai’nainte/ Nici un chef nu se făcea/ Fără astă cobză a mea/ Cobza mea a fost vestită/ Veac întreg a fost cinstită/ De boierii de pe-aici/ Ba chiar și de venetici”.
În secolul al XIX-lea, Anton Pann, poet, profesor de muzică religioasă, folclorist, pasionat colecționar de muzică tradiţională, compozitor al muzicii imnului național al României, stăpânea la perfecție tehnica de interpretare la acest instrument tradiţional, pe care-l folosea acompaniindu-se în interpretarea “cântecelor de lume”, unele inspirate din melosul bizantin şi otoman – – “Leliță săftiță”, “Bordeiaș, bordei, bordei”, “Până când nu te iubeam” etc.
Expresia căutării unei fericiri…
Astăzi, mai sunt lăutari talentaţi, dar şi muzicieni remarcabili, precum Bogdan Simion (n.1991), doctor in litere si lăutar, care cântă la o cobză veche de 95 de ani şi care mărturisea, într-un interviu, că, pentru el, a duce mai departe tradiţia interpretării la cobză şi a folclorului autentic este o “datorie”.
“Cobza – spunea Bogdan Simion – este cel mai vechi instrument cu coarde din Peninsula Balcanică, pentru că este singurul instrument care nu există decât într-o fâșie extrem de subțire pe întreg teritoriul României. Întinderea maximă a cobzei în secolul XIX era undeva din extremitatea vestică a județului Mehedinți și până în extremitatea nordică a județului Botoșani, călcând, practic, pe dedesubtul Carpaților, neajungând niciodată în Transilvania și nici în Maramureș […] Dacă discutăm din punct de vedere metodologic și etimologic, cred că este cel mai simplu.
Lăuta – mai precizeaza muzicologul – este o familie de instrumente într-o extensie uriașă dintr-un colț în celălalt al globului – de la sitar-ul indian, trecând prin setar-ul persan, barbat-ul persan, oud-ul, din califatul arab. De la acel oud, cu prefixoidul arab al-oud, avem noi cuvântul alăută și alăudar. E lăutarul care-ți cântă din lăută și care te și laudă. Se poate discuta mult, eu nu sunt lingvist, dar sunt pasionat de subiect. Ajungând până la balalaika rusească, până la banjo-ul de pe plantațiile de bumbac din sudul Americii și, de ce nu, și la instrumentele poeților și barzilor din Africa subsahariană”.
Cu această ocazie, a acceptării cobzei pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii (UNESCO), poate ar trebui să ne amintim mai des învăţăturile anticilor, care, direct sau indirect, spuneau că muzica este “coloana sonoră” a vieţii noastre, este expresia căutării unei fericiri, iar armoniile (implicit sonorităţile dense, tulburătoare, ale cobzei), muzica, în general, pot să dea “suflet universului, aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor” (Platon).
