Acum trei ani, am plecat în lacrimi de la Gura Portiței. Nu neapărat pentru că lăsam în urmă un mic colțișor de Rai pe care nu știam când am să-l revăd, ci pentru că am găsit acolo un cățel pe care nu am avut cum să îl iau acasă. Trebuie să traversezi lacul Golovița cu barca pentru a putea ajunge acolo, așa că m-am întrebat cum o fi reușit acel puiuț negru cu lăbuțe de adult să ajungă pe fâșia de nisip. Mă loveam de el la fiecare colț și nu scăpam fără măcar cinci minute de afecțiune profundă și câteva zgârieturi de la caninii lui jucăuși. M-am bucurat nespus să-l găsesc în plină formă, de cel puțin 30 de ori mai mare, afișând o pată albă năstrușnică pe piept. Am petrecut cinci zile lucrătoare în compania lui, a pisicuțelor tărcate, a broscuțelor nocturne, a insectelor surprinzătoare și a stelelor numeroase.
Nu am să mint, am fost foarte plăcut impresionată, găsind surprize la tot pasul, dar m-am lovit și de detalii mai puțin plăcute, precum prețurile mari și oamenii de tot felul. Și prin „de tot felul” nu mă refer neapărat la o diversitate surprinzătoare, deși erau numeroși străini, cât mă refer la o mare de ipochimeni clandestini, veniți acolo să se bucure de piscină și de șampanie mai mult decât de apa limpede și de liniștea împrejurimii.
Am închiriat o căsuță de aproximativ șase metri pătrați, chiar pe plajă, destul de departe de baia comună, lângă o adunare de vecini mai zgomotoși, puși pe distracție demnă de litoral mai degrabă, tipic românesc.
Dar toate acestea au putut fi ignorate cu succes, alegând plaja din extrema dreaptă a insulei, destinată corturilor, celor trei, patru nudiști și focurilor de tabără pe timp de noapte. M-am încumetat, astfel, să-mi asum și eu un bronz uniform, renunțând din când în când la partea superioară a bikini-ului, întrucât nu avea cine să mă judece cu excepția pescărușilor care mă vegheau de deasupra.
Câteodată, mă mai vizita și Guriță, sus-numitul mastodont negru, împreună cu alți doi căței rătăciți. La plecarea spre masă sau spre cafeaua de ora 18, întâlneam mereu aceeași pisică bej, cu fața albă și ochii albaștri, unica de felul ei pe care am zărit-o dintr-o gloată de alte pisici demne de reclamă la Whiskas, care se tot reproduc între ele.
Deși până aici sună ca un program de pensionari, nu fiți descurajați, nu lipsesc activtitatea sau diversitatea. M-am bucurat de nopți aventuroase sub cerul liber sau la un pahar de vin roșu (două, trei…) sub adăpostul celor trei terase puse la dispoziție. Am fost martora unor discuții foarte captivante între barcagiii din Jurilovca, ce-și aduceau clienții de dimineață, apoi îi așteptau la o bere, înainte de a-i traversa din nou lacul la apus. Chiar nu pot să-mi imaginez un apus mai încăntător privirii decât acela mărturisit pe lacul Golovița, la bordul unei bărci motorizate care face stropii de apă să tremure în aer, licârind și reflectând razele roșcovane și violete ale uriașei mingi de foc ce pare să fie înghițită de dealurile satelor din Tulcea.
Poate nu am găsit la Gura Portiței chiar paradisul pe care mi-l aminteam din experiența anterioară, dar cu siguranță am găsit liniștea pe care o căutam după veri de Vama Veche, după o facultate obositoare, după vânătoarea de joburi prin București și după ani și ani de căutare al unui loc în care să stau fără griji, fără program, fără zgomot și fără stres. Nu am dus lipsa nopților de petreceri din Vamă sau a celor îmbibate în alcool și transpirație prin cluburile Capitalei. Nici nu pot să spun că am tânjit după compania grupului de prieteni cu care pornesc de obicei în aventurile din afara aglomerației orașului, cu toate că eram înconjurată de astfel de adunări. La fiecare pas, vedeam oameni de toate vârstele care și-au strîns alte două-trei cupluri tot atât de plictisite de cotidian și s-au aliat în căutarea unei oaze de calm.
Am tras cu urechea la o discuție a unui grup de patru bărbați între două vârste, care jucau Rummy la terasa de pe plajă. Unul dintre ei a menționat că ceea ce le lipsește lor ar fi „niște neveste”, primind drept răspuns de la cel mai în vârstă: „Ce nevastă îți trebuie ție, măi? Poate ne trebuie unele din alea care să ne lase în pace; ele cu ale lor și noi cu ale noastre”. Afirmația lui, împreună cu reacția aprobativă a celorlalți meseni m-au făcut să realizez că nu eram singura de-acolo care se bucura de liniștea singurătății. Sigur că mi-ar plăcea să revin acolo în compania prietenilor, însă nu am resimțit această nevoie mai mult decât de obicei.
Înainte de încheiere, doresc să fac câteva precizări:
Jurilovca, satul din care se face plecarea cu barca spre Gura Portiței (un drum de circa 20 de minute) merită încercat pentru amatorii de gusturi românești. Deși este caracterizat de o oarecare sărăcie, nu duce lipsă de farmec, de oameni fericiți să găzduiască turiști și să-i ghiftuiască cu mâncăruri tradiționale din pește sau să-i îndrume în direcția unor excursii incitante prin Delta Dunării.
La rândul meu, acum trei ani, am plecat în această direcție din dorința de a revedea o parte din Deltă. Am lăsat mașina și bagajele în Jurilovca, de unde am pornit cu barca spre Mila 23, cu trecere prin Sulina și Sfântul Gheorghe. Pe partea opusă satului natal al lui Ivan Patzaichin, barcagiul ne-a descărcat și ne-a lăsat să ne bucurăm de minunățiile Deltei, întorcându-se a doua zi pentru a ne culege să ne ducă înapoi în Jurilovca. Traseul a fost prelungit ca să înregistrăm mental și mai multe peisaje unice, datorită bunătății și grijii pe care lipoveanul le alocă turiștilor.
Dacă destinația finală este însă Gura Portiței, vă recomand o rezervare din timp a unei camere sau a unei căsuțe aflate cât mai aproape de baia comună. De asemenea, mai multe rezerve de Autan și o ladă frigorifică încărcată cu provizii pentru economie… și pentru Guriță.
