Continentul Mu – pământul-mamă al oamenilor, leagănul tuturor civilizaţiilor

Continentul Mu sau Pacifida, ca şi Atlantida şi Lemuria, reprezintă unul dintre marile mistere ale istoriei lumii noastre, unul dintre acele locuri pierdute, mitice, contestate de unii, susţinute cu fervoare de alţii – un continent care ar fi existat cândva, în Oceanul Pacific, şi care s-ar fi scufundat, la un moment dat, ca urmare a unui dezastru natural sau din alte cauze necunoscute.

Primul care a vorbit despre existenţa Continentului Mu, considerat Pământul-mamă al oamenilor şi leagănul tuturor civilizaţiilor, a fost Augustus Le Plongeon, un arheolog amator, fotograf şi anticar american, de origine franceză, din secolul al XIX-lea, pasionat de studiul civilizaţiilor precolumbiene, în special de cultura maya.

El este cel care a construit, de exemplu, o teorie potrivit căreia fundamentele Egiptului antic s-ar afla în civilizaţia maya. Augustus Le Plongeon este cunoscut şi pentru tentativa de a traduce Codexul Troano sau Codexul Maya (56 de foi pictate pe ambele feţe, pliate ca un acordeon), în care, susţinea acesta, s-ar afla descrierea felului în care a dispărut Continentul Mu, locul din care o civilizaţie avansată a influenţat lumea întreagă, dar care ar fi fost distrusă în urmă cu peste 12 000 de ani. Se pare, însă, că Plongeon ar fi situat, în mod greşit, continentul Mu în Oceanul Atlantic, confundându-l, poate, cu Atlantida.

Continentul Mu – leagănul tuturor civilizaţiilor

Cercetările lui Augustus Plongeon au fost duse mai departe de colonelul şi scriitorul britanic James Churchward, care, în 1926, a publicat o carte cu titlul “Mu, continentul pierdut”. Acesta spune că nenumărate informaţii i-au parvenit dintr-o serie de tăbliţe de argilă, descoperite în India şi în Mexic, scrise în “limba sacră” a locuitorilor de pe continentul Mu, şi pe care le-a descifrat cu ajutorul unui preot indian.

Iniţial, povesteşte James Churchward, preotul doar i-a menţionat existenţa unor astfel de tăbliţe, arătându-i-le ulterior şi susţinând că ar fi fost scrise chiar de către Naacali, locuitorii de pe Continentul Mu. Chiar numele continentului i-a fost inspirat autorului de inscripţiile de pe tăbliţe – Mu Ra Roa (mu – varietate de pești; ra – deictic care exprimă distanța în timp; roa – mare)

Potrivit datelor consemnate pe aceste tăbliţe, continentul Mu s-ar fi aflat în Oceanul Pacific, undeva între nordul Insulelor Hawaii, Insulele Fiji şi Insula Paştelui. Mu ar fi fost o adevărată “Grădină a Edenului”, locuită de peste 64 de milioane de naacali.

Această civilizație ar fi atins apogeul cu 50.000 de ani i.Hr. Tehnologia dezvoltată pe acest continent pierdut ar fi fost mai sofisticată decât cea de la începutul secolului al XX-lea, iar vechile civilizații indiene, persane, babiloniene, egiptene și mayașe s-ar fi construit pe rămășițele misterioasei lumi dispărute.

Legendele mai spun că lumea Mu era excepţională, cu “mașinării’ care puteau zbura sau merge mai repede decât cele mai rapide animale. Apoi, într-o zi, întregul pământ a început să se cutremure și insula a dispărut în adâncul oceanului. Împăratul din Mu ar fi ştiut că aşa aveau să se întâmple lucrurile şi, pentru ca descendenții săi să poată construi într-o zi o lume nouă, el a creat șapte “orașe de aur” înainte de cataclism, în diverse alte părţi ale lumii.

Legăturile lumii pierdute Mu cu alte civilizaţii

După ce a părăsit India, colonelul James Churchward a căutat şi alte dovezi despre existenţa civilizaţiei Mu, în Tibet, în Egipt, Noua Zeelandă şi în Insula Paştelui, unde ar fi găsit şi alte tăbliţe în limba Mu. Mai mult, susţine Churchward, cele peste 900 de statui colosale de pe Insula Paştelui, făcute din blocuri de bazalt de peste patru metri înălţime şi cântărind între 20 şi 80 de tone, nu aveau cum să fie construite de populaţia băştinaşă, care nu dispunea de o tehnologie adecvată. De aceea, este posibil să fi fost construite de aceeaşi misterioasă populaţie Naacali.

De altfel, legendele locului (ale Insulei Paştelui) spun că primii locuitori ai insulei au venit din Polinezia, din zona în care se presupune că ar fi existat continentul pierdut Mu, începând cu anul 400 i.Hr., în frunte cu Hotu Matua, regele lor. Iar primele şapte statui ar fi fost ridicate în cinstea lor şi sunt îndreptate spre Polinezia natală. Arheologii mai sunt intrigaţi de un detaliu, acela că figurile reprezentate de statui seamănă, mai degrabă, cu incaşii, cu nasul subţire şi urechile mai mari.

Şi aici au fost găsite circa 21 de tăbliţe, inscripţionate într-o limbă (rongo-rongo) pe care niciun program pe calculator, până astăzi, nu a reuşit să o descifreze. De asemenea, multe dintre popoarele şi locurile cercetate de James Churchward şi de alţi istorici şi arheologi fac referire, în miturile, legendele şi vestigiile descoperite, la un pământ cândva imens, care ar fi dispărut în timpul unui cataclism și susțin că acolo a trăit un popor puternic, semnificaţia şi originea monumentelor pierzându-se de-a lungul timpului.

Paradisul pierdut al continentului Mu

Tăbliţele de argilă, pe care James Churchward pretinde că le-a descifrat, încep cu povestea creării Pământului şi a civilizaţiei superioare Naacal, de pe continentul Mu. Continentul ar fi avut circa 5.000 de mile de la est la vest și peste 3.000 de mile de la nord la sud, ceea ce înseamnă că era mai mare decât America de Sud. Din punctul de vedere al formelor de relief, probabil că acest continent era plat, cu câmpii masive, râuri vaste, dealuri, golfuri mari și estuare.

Regele Mu era numit şi regele Ra (Regele Soare, aşa cum se va numi şi zeul Soare, la egipteni). De altfel, susţine James Churchward, simboluri solare similare cu cele de pe Pământul Mu se regăsesc şi în toată arta megalitică din Polinezia, dar şi în Egipt, Babilon, Peru etc.

În Ramayana, o epopee antică, scrisă în sanscrită, de către înţeleptul Valmiki, text de referinţă al hinduismului, este menţionată populaţia Naacal, ca venind dinspre ţara lor natală din Est, adică din Pacific.

Oamenii Naacal, de pe Mu, aveau pielea deschisă la culoare, ochi mari şi întunecaţi şi părul negru. Erau paşnici, cunoaşterea lor se baza, în mare măsură, pe intuiţie, aveau darul levitaţiei, al clarviziunii şi al teleportării, deţineau cunoştinţe superioare, de felul celor pe care atlanţii le vor dobândi mai târziu, foloseau energia soarelui cu ajutorul unor cristale.

Continentul Mu, Lemuria şi Atlantida

Există şi teorii potrivit cărora “continentul pierdut, Mu”, din oceanul Pacific, şi Lemuria, alt continent dispărut, din Oceanul Indian, ar fi format, cu milioane de ani în urmă, un singur teritoriu, care ar fi ocupat un vast teritoriu din cele două oceane, în urma unor cataclisme ramând doar “bucăţi” din acesta – Australia, Oceania (ansamblul insulelor din Oceanul Pacific) și Insula Paștelui.

Pe acest continent ar fi trăit, potrivit cosmogoniei aztece, a treia mare rasă care a populat lumea, “adoratori ai Soarelui”. Prin urmare, continentul Mu ar fi leagănul umanității. O parte dintre supravieţuitori ar fi ajuns în India, ei fiind, de fapt, primii brahmani (zeii hinduşi ai Creaţiei).

Este interesant că denumirea continentului “Lemuria” se leagă de o teorie ştiinţifică a zoologului englez Philip Sclater, acceptată astăzi, potrivit căreia prezenţa fosilelor de lemurieni (o familie de primate), în Madagascar, o ţară insulară din Oceanul Indian, este dovada că India şi Madagascarul au făcut parte din acelaşi mare continent dispărut – Lemuria.

Scufundarea teritoriului format din continentul Mu şi Lemuria ar fi coincis cu apariţia Atlantidei, alt “tărâm pierdut”, care s-ar fi aflat în Oceanul Atlantic, în vestul Strâmtorii Gibraltar, despre care, de asemenea, se spune că ar fi dezvoltat o civilizaţie superioară – a atlanţilor – şi aceasta dispărută în urma unui cataclism. Platon este cel care descrie, pentru prima dată (preluând informaţii din Solon, “cel mai bătrân dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei”), această lume idilică, bogată, strălucitoare, înconjurată de canale navigabile, cu impresionante construcţii în alb, roşu şi negru.

De la supoziţii, la certitudini

Despre continentul Mu şi Lemuria, misterioasele continente dispărute, nu există, astăzi, dovezi clare. Dar acestea continuă să fascineze, pentru că au rămas încă multe întrebări fără răspuns legate de urme arheologice, documente, din diverse părţi ale lumii, care fac trimitere la strălucitoare civilizaţii dispărute, cu nimic mai prejos decât civilizaţia mileniului nostru.

În anii 2000, s-au înmulţit dovezile despre existenţa continentului Atlantida, pe care, până nu demult, mulţi îl considerau a fi doar un mit, cele mai recente fiind din 2011, prezentate într-un documentar National Geographic. Explorându-se, cu ajutorul imaginilor luate prin satelit şi cu georadare speciale, mlaştinile din sudul Spaniei, despre care se considera că au “caracteristici ciudate”, s-au identificat nişte umbre imense, geometrice, a căror formă pare asemănătoare unui vechi oraş dispărut. Acestea, împreună cu imense blocuri de granit, descoperite în Oceanul Atlantic, în 2013, aproape sigur, spun specialiştii, ar fi făcut parte din miticul continent Atlantida.

Probabil că, nu peste mult timp, se vor găsi dovezi similare şi despre continentul Mu, pământul-mamă al oamenilor, leagănul tuturor civilizaţiilor, şi ceea ce, până la un moment dat, părea a fi doar supoziţie sau mit se va transforma în certitudine, iar istoria lumii va trebui rescrisă, de la capăt. De altfel, tot mai mulţi specialişti preocupaţi de istoria planetei noastre şi a vechilor civilizaţii, vin să susţină teorii care păreau, la un anumit moment, fanteziste – “Existenţa continentului Mu se bazează pe atâtea dovezi arheologice şi culturale încât ar fi pur şi simplu stupid să le ignorăm”, spunea, de curând, istoricul, jurnalistul şi scriitorul Robert Carro.