Costumele de baie – istorie, curiozităţi şi fapte amuzante

Costumele de baie, pentru femei şi bărbaţi, şi felul în care au apărut şi s-au transformat de-a lungul timpului ilustrează schimbările sociale, culturale, de mentalitate, ale diverselor epoci, oferind totodată o perspectivă asupra modului în care normele de frumusețe și decență se schimbă în timp.

Astăzi, sezonul estival, cu mersul la plajă, la mare, la piscină, scăldatul în valuri, căutarea costumului de baie preferat, sporturile nautice etc. par cele mai fireşti lucruri, dar oamenii nu au considerat întotdeauna plaja, apa, ca locuri pentru relaxare și distracție. Oricât ni s-ar părea de ciudat, din antichitate şi până târziu, în secolul al XVIII-lea, spune un istoric francez, Alain Corbin, într-o carte despre “Descoperirea litoralului în lumea occidentală”, plaja, apa “au provocat frică și anxietate în imaginația populară”, fiind sinonime cu sălbăticia periculoasă, cu epave, dezastre naturale, furtuni, un spaţiu haotic, distructiv şi periculos.

Costumele de baie – o istorie interesantă, adesea amuzantă

În vremurile antice, scăldatul avea o funcţie ritualică, iar băile ofereau vindecare. De cele mai multe ori, în astfel de situaţii, oamenii se scăldau fără a purta veşminte. De altfel, în Grecia antică, nuditatea (a bărbaţilor, mai ales) era asociată cu perfecţiunea zeilor.

În Roma antică, nuditatea completă era considerată o rușine, deși putea fi văzută la băile publice sau în arta erotică. Există totuşi unele consemnări, în diverse documente ale vremii, că unele femei purtau ceva asemănător bikinilor, după care referirea la un asemenea accesoriu vestimentar a dispărut până târziu, în secolul al XX-lea.

Băile romane (Thermae), construite după modelul celor greceşti, dar întrecându-le cu mult, îndeplineau funcții de igienă, dar facilitau totodată şi participarea la alte diferite activități de recreere şi relaxare. Majoritatea orașelor romane aveau spații amenajate în acest scop, iar ideea băilor publice s-a raspundit rapid în toată zona Mediteranei și în alte regiuni ale Europei și Africii de Nord.

Majoritatea băilor erau formate dintr-un “apodyterium” (o cameră la intrare, în care erau lăsate hainele), un “tepidarium”(camera caldă), un “caldarium”(camera fierbinte, pentru abur) și, în final, “frigidarium”(camera rece). Fiecare baie publică avea trei intrări – una pentru bărbați, una pentru femei și una pentru sclavi. Deși termele erau inițial mixte, în perioada imperială, multe băi publice aveau zone și ore separate pentru femei și bărbați. În astfel de împrejurări, romanii discutau afaceri, filozofie sau politică, practicau jocuri, făceau exerciții fizice și se relaxau în sălile de aburi și piscine, iar îmbrăcămintea și comportamentul reflectau normele și obiceiurile societății romane.

Costumele de baie şi nuditatea

“Costumele de baie” ale femeilor erau formate dintr-un “strophium”( o bandă de pânză sau din piele, pentru a-și acoperi bustul) şi “subligaculum” (unele femei purtau o piesă de lenjerie care acoperea zona inghinală și coapsele, realizată din pânză sau piele). Aveau adesea la ele şi un sac sau coș cu accesorii de baie, inclusiv uleiuri, unguente, piepteni și prosoape.

Până la intrarea în “Thermae”, femeile purtau robe ușoare, tunici și pelerine care erau îndepărtate înainte de a intra în baie. Aceste haine erau realizate din lână sau in, materialele comune ale vremii.

În cazul bărbaţilor, mulți făceau baie complet goi, deoarece nuditatea era mai acceptată în contextul băilor publice, doar unii dintre ei optând să poarte un “subligaculum” (un fel de chilot de baie). Bărbații aveau la ei accesorii similare cu ale femeilor – uleiuri, unguente și instrumente pentru curățarea pielii, cum ar fi “strigile” (un fel de raclete pentru îndepărtarea uleiurilor și murdăriei de pe piele).

“Rochia de baie” în Evul Mediu şi până în secolul al XIX-lea

În Europa creștină medievală, băile publice au devenit mai puțin populare din cauza considerentelor morale și igienice. Atunci când se scăldau, aşa cum arată diverse ilustratii ale timpului, oamenii purtau haine obișnuite sau o pânză înfăşurată în jurul toracelui şi bazinului.

Celia Fiennes, o scriitoare britanică, din seolul al XVII-lea, pasionată de călătorii (fapt mai puţin obişnuit pentru o femeie la vremea aceea), consemna, în memoriile sale, o descriere detaliată a costumului de baie standard pentru doamne, în 1687, aşa cum văzuse la Bath, un oraș din comitatul Somerset, din Anglia, construit pe ruinele unor celebre “băi romane” (astăzi, unul dintre marile oraşe balneare ale Europei): “Doamnele intră în baie cu veşminte făcute dintr-o pânză fină, galbenă, care este rigidă și mare, cu mâneci mari, ca o sutană de preot; apa o umple astfel încât să nu se vadă formele corpului, nu se lipește ca alte căptușeli. Domnii au haine din același fel de pânză”. Se mai spune că femeiele mai pudice coseau chiar greutăți de-a lungul părţii dorsale a rochiei/ halatului de baie, pentru a preveni ca acesta să se ridice, să plutească pe apă și femeia să-și expună gambele.

Şi în secolul al XVIII-lea, “rochia de baie” confecţionată din pânză, largă, lungă până la glezne, astfel încât decenţa să nu fie “ameninţată”, a fost “costumul de baie” consacrat.

Jachete, jupoane şi pălării…

În 1771, în “Expediția lui Humphry Clinker”, ultimul dintre romanele scriitorului şi chirurgului scoţian Tobias Smollett, cu acţiunea desfăşurându-se mai ales în oraşe balneare şi staţiuni de pe litoral şi inspirat din călătoriile autorului în Franţa şi Italia, costumele de baie ale femeilor sunt descrise astfel: “Doamnele poartă jachete și jupoane din in maro, cu pălării în care își fixează batiste pentru a-și șterge transpirația de pe față; dar, într-adevăr, fie că se datorează aburului care le înconjoară, fie căldurii apei, fie naturii rochiei, fie din cauza tuturor acestea laolaltă, ele arată atât de înroșite și atât de înspăimântătoare, încât îmi întorc mereu ochii în altă parte”.

În anii 1800, costumele de baie erau foarte modeste, acoperind mare parte din corp. Femeile purtau rochii lungi sau halate, iar bărbații purtau pantaloni și cămăși. În 1860, primele costume de baie speciale au fost introduse, dar erau încă foarte “acoperitoare” și confecționate din lână, deoarece se considera că țesătura mai “caldă” era necesară în apă rece.

Tot în anii 1800, baia în mare a devenit hobby-ul la modă şi, pentru că apa îngreuna foarte mult costumele de baie voluminoase (pentru femei, rochii lungi peste pantaloni cu volane, până la glezne, uneori şi ciorapi și pantofi, pentru că expunerea picioarelor era încă interzisă ), acestea nu puteau ieşi din apă decât ţinându-se de o frânghie legată de o geamandură.

Mai mult, în epoca victoriană, femeile intrau în apă cu ajutorul unei “mașini” de scăldat – o trăsură trasă de cai până la apă – astfel încât să nu poată fi văzute de pe țărm.

Costumele de baie în secolul al XX-lea

Costumele de baie, la începutul secolului al XX-lea, au cunoscut o metamorfoză spectaculoasă, graţie unei înotătoare australiane, pe nume Annette Kellermann – prima femeie care a încercat să traverseze înot Canalul Mânecii. Curajul şi pasiunea ei au făcut-o să creeze un costum de baie dintr-o singură piesă, care lăsa picioarele descoperite, un costum care să fie mai aerodinamic decât stilurile de costume de baie voluminoase de până atunci.

Costumele de baie “Annette Kellermann”, dintr-o singură piesă, au schimbat pentru totdeauna moda în această privinţă.

În 1912, înotul feminin a fost introdus pentru prima dată la Jocurile Olimpice, un nou prilej pentru popularizarea unor costume de baie mai funcționale, fără mâneci stratificate peste pantaloni scurți şi fără ciorapi. Foarte cunoscute au început să devină costumele de baie produse de o companie din Portland Jantzen, SUA.

Noua modă nu a fost însă acceptată cu lejeritate. Au fost situaţii în care poliţia umbla pe plajă şi măsura pantalonii scurţi ai femeilor, ca să nu fie “prea scurţi”, iar femeile care nu respectau regulile erau duse la închisoare.

Costumele de baie pentru bărbați erau din lână sau bumbac, cu dungi și în aceleași culori strălucitoare ca și costumele pentru femei: roșu, portocaliu, galben și albastru. Spre deosebire de costumele pentru femei însă, multe modele pentru bărbați includeau o centură albă care să securizeze pantalonii scurți pe corp. Atât bărbații, cât și femeile au continuat o vreme să poarte pantofi cu costume de baie.

În anii 1930, costumele de baie “Maillot”, dintr-o bucată, făcute dintr-o ţesătură subţire, strălucitoare şi elegantă, inventată de Compania Lastex, au inaugurat o nouă eră în istoria costumelor de baie. Costumele de baie pentru bărbați, confecţionate din acelaşi material, prezentau maiouri, pantaloni scurți sport și curele albe.

Bikini – cea mai spectaculoasă revoluţie în istoria costumelor de baie

Bikini-ul (costum feminin de baie, format dintr-un slip și dintr-un sutien de dimensiuni reduse) a fost inventat în 1946, de Louis Réard și Jacques Heim, în Franța. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul SUA a reglementat o reducere cu 10% a cantității de țesături folosite pentru costume de baie, pentru a face față penuriei din timpul războiului. Urmarea a fost că designerii au fost nevoiți să lucreze cu materialele pe care le aveau, începând astfel istoria costumului de baie din două piese.

Louis Réard, inginer şi designer de haine, care preluase magazinul de lenjerie din Paris al mamei sale, în 1940, observase pe plajele din Saint Tropez, că femeile își pliau costumele de baie pentru a se bronza mai bine. În acelaşi timp, un alt designer de modă francez, Jacques Heim, promova un nou costum de baie – “Atome” – care era considerat, la acel moment, “cel mai mic costum de baie din lume”. Réard și-a produs propria versiune, un costum de baie format din doar patru triunghiuri de material legate prin sfoară.

Inițial, bikini a fost considerat șocant și provocator, fiind interzis în multe locuri. Cei doi creatori ai costumului au avut chiar dificultăți în a găsi un model care să promoveze costumul conceput de ei. În cele din urmă, au angajat o dansatoare de cazinou, Micheline Bernardini, care avea doar 18 ani. După ce fotografia ei a apărut în presa internaţională, aceasta a primit peste 50 000 de scrisori entuziaste de la fani de pretutindeni.

Şi costumul de baie pentru bărbaţi s-a schimbat – pantalon scurt, cu talie înaltă, din ţesătura Lastex, cu o curea albă, pentru un stil la modă. În anii următori, curelele au fost înlocuite cu benzi elastice largi.

Bikini şi… un test nuclear

Un fapt mai puţin cunoscut este că denumirea “bikini” a costumului de baie a fost “inspirată” (Louis Réard a preluat cuvântul din presă) de primul test nuclear american de pe atolul (insula) Bikini, care avusese loc cu patru zile mai înainte de lansarea costumului de baie.

Până în anii 1950 -1960, bikini-ul a început să fie acceptat, mai ales datorită vedetelor de la Hollywood, precum Brigitte Bardot, care, în 1953, a mers la Festivalul de Film de la Cannes, pentru a promova filmul “Fata in Bikini”. Actriţa a intrat în festival ca o necunoscută, dar a plecat ca sex-simbol internațional, pentru că a purtat cu îndrăzneală un bikini floral pe plajă, în timpul festivalului.

Ulterior şi alte mari actriţe, precum Marilyn Monroe, Sophia Loren, Elizabeth Taylor, Jayne Mansfield, Grace Kelly etc. au contribuit la consolidarea modei “bikini”.

Costumele de baie în a doua jumătate a secolului trecut

În anii 1960, au fost introduse materiale sintetice precum nailonul și spandexul, care au permis crearea unor costume de baie mai confortabile, elastice și durabile. Aceste materiale au revoluționat designul și funcționalitatea costumelor de baie, permițând modele mai ajustate și mai variate.

Tendinţa imprimeurilor cu buline şi cu alte modele îndrăzneţe a câştigat teren. O altă tendință din anii 1960 a fost costumul de baie “baby doll”, cu talie înaltă şi cu volane. Materialele preferate erau nailonul și lycra.

Când, în 1974, în California, s-a adoptat o lege care interzicea nudismul, designerul Rudi Gernreich, a răspuns creând bikini tanga. Pentru bărbaţi, popular a devenit costumul “short sport”, apoi s-au impus “boxerii”, în culori şi imprimeuri îndrăzneţe. Stilul “Baywatch” a dominat anii 1990, inspirat de afinitatea publicului pentru surf şi alte sporturi nautice.

Astăzi, ca şi în alte epoci, costumele de baie reflectă vremurile – îndrăzneala, acceptarea diversităţii şi a nevoii de auto-exprimare.

Alte curiozităţi despre costumele de baie

• Cel mai scump costum de baie din lume este un bikini de 30 de milioane de dolari, realizat cu peste 150 de carate de diamante Steinmetz, impecabile, fixate în platină. A fost realizat în 2012, de către Susan Rosen, şi purtat de modelul şi actriţa americană Molly Sims, la prezentarea anuală de modă Victoria’s Secret – una dintre extravaganţele prin care industria modei încearcă să atragă atenţia.
• Până la începutul anilor 2000, costumele de baie bikini au devenit o afacere de 811 milioane USD anual și au stimulat serviciile derivate, precum epilarea. Istoricul de modă Olivier Saillard observa că “bikini-ul este probabil cel mai popular tip de îmbrăcăminte de plajă pentru femei din întreaga lume, datorită puterii femeilor, și nu puterii modei” şi că “emanciparea costumelor de baie a fost întotdeauna legată de emanciparea femeilor”.
• China este cel mai mare exportator mondial de costume de baie, cu aproximativ 70% din livrările globale.
• Costumele de baie pentru femei reprezintă 70% din piața internațională, 13% cele pentru copii și aproximativ 17% cele pentru bărbați.