România mea frumoasă îți pune la picioare, în orice împrejurare, bucăți de istorie. Oriunde te-ai afla, pământul mustește de fapte pline de vitejie și începuturi pierdute în negură de vremi. Dar parcă așa puternice, ca în bătrâna Transilvanie, urmele acestor începuturi nu-s nicăieri. Și una dintre ele am regăsit-o în această primăvară la Deva, cetatea cocoțată pe un vârf de deal, de unde scrutează și astăzi întreaga vale a Mureșului.
Istoria. Feudă a voievozillor valahi, a principilor transilvani, cetatea Devei a reprezentat, mai mult de jumătate de mileniu, un puct strategic și una dintre cele mai importante așezări de acest fel din Transilvania. Începuturile ei se pierd cu mult în timp, pe vremea când dacii stăpâneau aceste teritorii, însă importanța ei s-a concretizat abia în Evul Mediu. Amplasată pe creasta unui deal, cetatea Devei străjuia intrarea și ieșirea din Transilvania, de pe valea Mureșului.
Prima fază a construcției sale se pare că este atribuită intervalului 1250-1260. În anul 1269, cetatea era deja ridicată și este menționată în două documente de danii, pe care Ștefan al V-lea le oferea unui nobil de Câlnic drept recompensă pentru lupta împotriva migratorilor. Această danie este, de fapt, actul de naștere al cetății, care a funcționat vreme îndelungată, până în secolul al XVI-lea. Foarte multă vreme, cetatea a fost și în posesia familiei Corvineștilor, de care sunt legate numeroase construcții ridicate aici.
În anul 1289, devine casa voievozilor transilvăneni Roland Borșa și Ladislau Kan, care își stabilesc reședința principatului aici, la Deva. Peste timp, cetatea a devenit și mai înfloritoare. Așa se face că, în 1307, se menționează existența, la Deva, unei curți voievodale la fel de puternice ca cea a regelui Ungariei, un fapt deosebit de important pentru teritoriul ardelean. Carol Robert, regele ungar, trece în proprietatea sa cetatea, pentru ca 200 de ani mai târziu să o regăsim sub oblăduirea castelanului Martin de Hunedoara. Sigismund de Luxemburg, în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, dăruiește unui cneaz român, pe nume Dobre, o moșie din apropiere. În schimbul ei, nobilul valah avea obligația să sprijine cetatea Deva de fiecare dată când era în primejdie.
Însă povestea ei continuă, îndreptându-se pas cu pas către secolul al XIX-lea. Astfel, în 1444, Iancu de Hunedoara primește cetatea, drept răsplată pentru victoriile împotriva turcilor, de la Ladislau al V-lea, voievodul Transilvaniei. Fortificația devine unul dintre domeniile preferate de marile case nobiliare și o vom regăsi, în 1479, în posesia lui Ștefan Bathory, pentru ca, 13 ani mai târziu, ea să redevină posesiune regală. Devastată de atacuri, între 1550-1557, fortificația este cucerită de turci la ultimul asediu din această perioadă. După acest moment, la sfârșitul secolului al XVI-lea, este folosită ca închisoare pentru pretendenții la tron, nobili decăzuți din drepturi sau iobagi. Deva își va pierde astfel privilegiile, iar populația ei este înrobită. Dieta Transilvaniei decide, în 1607, să nu mai fie dată ca proprietate particulară, ci să rămână în stăpânirea principilor locali, astfel cetatea devine reședința principilor Bethlen, Gabriel și Ștefan, pentru ca, peste 50 de ani, să fie ocupată de austrieci. Secolul 18 nu ocolește Deva de epidemiile care, în toată Europa, luaseră nenumărate vieți. În 1756, este distrusă în proporții covârșitoare de un incendiu, iar peste 24 de ani avea să fie martora invaziei lăcustelor, care au nimicit toate recoltele de la poalele ei.
Revoluția de la 1848 aduce sfârșitul cetății, în urma revoltelor îndreptate către maghiarii refugiați aici, o magazie întreagă plină cu praf de pușcă explodează.
Ruine arhitecturale
Palatul voievodal, devenit ulterior princiar, a beneficiat, din secolul al XIII-lea și până la declinul ei, de diferite faze de construcție, fapt care a dus la o arhitectură extrem de complexă. Construcția inițială era formată dintr-un turn patrulater cu ziduri groase de aproape 1,70 m, ruinele lui prezentând și astăzi urme de pictură. Cercetările arheologice, nu deosebit de concludente, au scos la iveală faptul că turnul a fost demolat în jurul anului 1400 și înlocuit cu un altul, dublu ca dimensiuni. Turnul avea, evident, un rol strategic. Palatul a fost realizat ulterior turnului, fiind ridicat pe trei niveluri, pivnițe, parter și etaj, cu ferestre din piatră și spații pentru servitori.
Și dacă te întrebi cum oare se alimentau în Evul Mediu cu apă la o asemenea înălțime, ei bine, află că proviziile de apă se țineau într-o cisternă circulară, compusă dintr-un turn rotund, în centrul căruia era amenajat bazinul. Se pare că acesta a fost construit tot în secolul al XIII-lea. Odată cu modernizarea armelor de foc, în secolul al XVI-lea, s-au construit în vestul cetății platforme de artilerie, spații de depozitare a muniției, precum și ateliere de producție a prafului de pușcă.
Bastionul Bethlen a fost construit, probabil, la început de secol XVII, turnurile de poartă din nord-estul fortificației despărțind de atunci incinta unu de incinta doi, realizate în diferite etape de construcție. Spre finalul secolului al XVII-lea, se va amenaja și cea de-a treia incintă, înconjurând dealul până aproape de poale. Intrarea în cetate se făcea prin trei porți monumentale, dintre care astăzi se mai păstrează doar două.
Martirul de pe stânci
Cetatea e supranumită „Ierusalimul credinței unitariene”. Într-una din încăperi, poți admira un monument deosebit, un altar închinat lui Ferenc David, primul episcop al bisericii unitariene și întemeietorul acestui cult religios apărut în secolul al XVI-lea. Unitarienii nu recunoșteau trinitatea divină, crezând că „Unus est Deus” (Unul este Dumnezeu), iar Iisus era doar un om, fără veleități divine. Condamnat pentru erezie spre sfârșitul vieții, Ferenc David a fost întemnițat la Deva, unde a și murit ucis, împreună cu alți doi prizonieri, iar trupurile le-au fost aruncate peste ziduri. Martiriul său este unul dintre principalii factori ai luptei reformaților din Transilvania.
Legenda
Ca în fiecare loc încărcat de istorie, și la cetatea Devei o să întâlnești diferite legende. Cele mai multe vorbesc despre fetele unui uriaș, zâne cu părul de aur, care ar fi ridicat aici, pentru ele, o cetate mândră, pe măsura frumuseții lor. Altele spun că astfel de incinte nu s-ar fi putut ridica decât cu ajutorul piticilor, stăpânii dealului, care lucrau noaptea, înălțând cetatea în numai câteva zile. Ca în fiecare legendă, sâmburele de adevăr există pe undeva, dat fiind că, în urmă cu secole bune, era aproape imposibil de imaginat pentru oamenii de rând o astfel de construcție cocoțată la o asemenea înălțime, iar responsabili pentru realizarea ei nu ar fi putut fi decât niște personaje de basm.
E suficient să ajungi între zidurile ei, urcat pe meterezele de lemn, ca să poți înțelege cum se nasc astfel de legende. Panorama oferită de înălțime este de-a dreptul impresionantă și amețitoare. La picioarele tale, se întinde întreaga urbe a bătrânei Deve, înconjurată de câmpuri verzi întinse și străjuită de ochiul de vultur al cetății din apropiere. Ca să ajungi aici, sus, poți lua telecabina de la poalele dealului, care te va urca până la cer, pentru numai cinci lei. În acest preț este inclusă și coborârea. Dar, dacă vrei, poți să simți pasul drumețului și să te aventurezi să cobori pe jos, ocolind zidurile, pe poteci pe care abia le dibuiești. Undeva, la mijlocul distanței, vei putea face un popas, lângă o cruce înaltă de peste trei metri, realizată din lemn frumos sculptat cu motivul popular al roții vieții.
Dacă drumurile tale te-au adus până aici, urcă și află povestea mândrei cetăți a Devei, simte-i istoria și scrutează-i înălțimile de aici, din cuibul ei de vulturi! Vei înțelege, fără doar și poate, de ce e România mea frumoasă!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
