E uşor de sesizat faptul că, în limbajul curent, cele două variante ale substantivului din titlul articolului – mânuşă/mănuşă – sunt folosite frecvent, opţiunile pentru o formă sau alta fiind justificate în diverse feluri, după criterii mai mult sau mai puţin lingvistice.

Cei care spun şi scriu mânuşă se gândesc, probabil, că este vorba de un derivat de la mână şi atunci aşa ar trebui să se spună – mânuşă. În plus, dicţionarele mai vechi recomandau, în mare parte, această formă.

Mănuşăcăci aceasta este forma corectă este, intr-adevăr, un derivat cu sufix (mâna + sufixul –uşă), dar ceea ce se pierde din vedere este că acest cuvânt este foarte vechi, de pe vremea când se spunea nu mână, ci mănă sau chiar manu, din latinescul manus.

Aşadar, în timp, cele două cuvinte, până a ajunge la formele actuale – mână şi mănuşă – s-au supus unor reguli fonetice diferite: a accentuat, urmat de n s-a transformat în â, iar a neaccentuat, indiferent ce consoană ar fi după el, s-a transformat în ă.

Mai trebuie ştiut că forma corectă de plural, neaccentuat, a substantivului mănuşă este mănuşi, iar forma de genitiv-dativ – mănuşii (de exemplu, culoarea mănuşii).

Vom reţine, prin urmare, forma recomandată de DOOM – mănuşă cu atât mai mult cu cât substantivul apare şi în numeroase expresii din limba română, pe care trebuie să le rostim si să le scriem corect: a umbla/a se purta cu mănuşi (cu cineva) = a avea o atitudine plină de menajamente, de politeţe, de îngăduinţă; a arunca(cuiva)  mănușa  = a provoca (pe cineva) la duel;  p. gener.  a provoca (pe cineva); a ridica mănușa  = a primi provocarea (cuiva) la duel;  p. gener.  a primi provocarea (cuiva) (DEX).

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ