Cum s-a stabilit “sensul acelor de ceasornic” şi de ce se poartă ceasul la mâna stângă? Alte curiozităţi despre măsurarea timpului

“Sensul acelor de ceasornic” (sensul descris de limbile ceasului, de sus spre dreapta, jos, apoi spre stânga şi înapoi sus) sau “sensul invers acelor de ceasornic” (antiorar sau “levogir”, spre stânga) sunt expresii care au intrat de mult timp în limbajul comun. Sunt atât de folosite aceste expresii şi înţelesul lor într-atât de bine fixat în mentalul colectiv, încât aproape nimeni nu se mai întreabă astăzi de ce aşa şi nu altfel sau când şi cum s-a stabilit această convenţie.

Când şi cum a fost stabilit “sensul acelor de ceasornic”?

Sensul acelor de ceasornic a fost stabilit în mod natural, inspirat de mișcarea umbrelor de pe cadranele solare, unele dintre cele mai vechi dispozitive folosite pentru măsurarea timpului şi a căror funcţionare depindea de mişcarea de rotaţie a Terrei in jurul Soarelui, deoarece, pentru observatorul de pe Pământ, pe măsură ce Soarele se deplasa de la est la vest, umbra lăsată în urmă indica ora cu destul de mare acurateţe.

Egiptenii, de exemplu, în jurul anilor 5000 i.Hr., concepuseră un fel de cadran solar, numit “gnomon” – un stâlp vertical, înfipt în pământ, a cărui umbră proiectată pe un cadran gradat, arăta ora din zi, deplasându-se, aşa cum spunem astăzi, “în sensul acelor de ceasornic”.

Prima consemnare în scris despre construirea şi funcţionalitatea unui cadran solar îi aparţine un preot babilonian, Berossus, şi datează din anul 300 i.Hr. Un astfel de cadran, după cum se precizează în cronica menţionată, avea forma unui bloc de piatră cubic, în care era tăiată o jumătate de sferă, cu o mărgea mică în centru.

De-a lungul zilei, umbra mărgelei se deplasa (în sensul acelor de ceasornic), determinând un arc împărţit în 12 părţi egale. Pentru că, în funcţie de anotimp, durata zilelor variază, unitatea de timp măsurată era numită “ora temporară” (orele egale fiind stabilite de abia în anul 1300 d.Hr., când este inventat şi ceasul mecanic).

Tot în perioada antichităţii, în jurul anului 2000 i.Hr., egiptenii au inceput să înlocuiască “gnomoanele” cu obeliscurile, a căror umbră permitea oamenilor să împartă ziua în două unităţi de timp (înainte şi după ora prânzului) şi să stabilească cea mai lungă şi cea mai scurtă zi din an. Grecii anticii foloseau şi ei cadrane solare, pe care le numeau “pelekinon” (un pilon vertical fixat pe o suprafaţă orizontală sau semisferică).

Cum s-a consolidat convenţia legată de “sensul acelor de ceasornic”?

În antichitate, cadranele solare au fost inventate şi au fost utilizate frecvent în emisfera nordică, acolo unde umbra pilonilor verticali se deplasa de la stânga spre dreapta, adică, aşa cum spunem astăzi, în sensul acelor de ceasornic. Dacă primul cadran solar ar fi fost inventat în emisfera sudică, ne-am fi obișnuit, probabil, să vedem “sensul acelor de ceasornic” în cealaltă direcție.

Apoi, primele ceasuri mecanice au apărut în Europa medievală, o regiune tot din emisfera nordică, unde mișcarea umbrelor pe cadranul solar era bine-cunoscută și folosită drept referință. Prin urmare, pentru a facilita înțelegerea, ceasurile mecanice au fost construite să reflecte mișcarea umbrelor, stabilind astfel “sensul acelor de ceasornic”.

Odată ce ceasurile mecanice s-au răspândit, “sensul acelor de ceasornic” a devenit standardizat și recunoscut pe scară largă. Nu a existat niciun motiv puternic ca această convenţie să fie schimbată, mai ales că sensul reflecta deja mișcarea observabilă a umbrelor în natură.

De ce se poartă ceasul la mâna stângă?

Ceasurile se poartă de obicei la mâna stângă. datorită unor factori istorici, practici și culturali. Majoritatea oamenilor (80%) sunt dreptaci, iar purtarea ceasului la mâna stângă le permite să folosească mâna dominantă pentru activități zilnice (scris, mâncat, lucrat) fără ca ceasul să le incomodeze.

De asemenea, este mai ușor să ajustezi sau să reglezi un ceas purtat pe mâna stângă folosind mâna dreaptă, care este mai coordonată pentru dreptaci. În plus, mâna dominantă este, de obicei, mai activă și mai expusă riscurilor de lovire sau zgâriere, astfel purtarea ceasului pe mâna stângă, mai puțin activă, reduce riscul de deteriorare – un motiv important, “moştenit” din vremea în care ceasurile mecanice erau fragile și costisitoare.

În secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ceasurile de buzunar au fost treptat înlocuite cu ceasurile de mână, mai ales în rândul soldaților. În timpul Primului Război Mondial, soldații purtau ceasurile pe mâna stângă pentru a le putea consulta rapid cu mâna dreaptă pe armă. De-a lungul timpului, purtarea ceasului la mâna stângă a devenit normă și convenție socială.

Stângacii preferă să poarte ceasul pe mâna dreaptă, pentru confort și utilitate. Totuși, unii continuă să-l poarte pe mâna stângă din obișnuință sau pentru că multe ceasuri sunt proiectate să fie ajustate mai ușor în această poziție.

Astăzi, alegerea mâinii pentru purtarea ceasului rămâne o chestiune de preferință personală, dar tradiția și designul, în pofida faptului că un astfel de obiect a devenit din ce în ce mai sofisticat, graţie inovaţiei tehnologice, continuă să încurajeze purtarea la mâna stângă.

Alte curiozităţi despre măsurarea timpului şi despre ceasuri

Dacă “sensul acelor de ceasornic” a rămas o constantă, măsurarea timpului, de-a lungul istoriei, a evoluat prin diverse metode ingenioase, iar fabricarea ceasurilor a avut un parcurs spectaculos. Iată câteva curiozități fascinante despre modul în care oamenii au încercat să înțeleagă și să măsoare trecerea timpului:

Clepsidra – măsurarea timpului cu apă, ulei sau nisip

După cadranele solare, cele care au impus şi “sensul acelor de ceasornic”, una dintre cele mai vechi invenţii pentru măsurarea timpului noaptea sau în interior, unde cadranele solare nu erau utile, a fost clepsidra cu apă (din grecescul “klepsydra” – “kleptein”, “a scăpa, a se deroba” şi “hydor”/”hydatos”- “apă”), probabil cel mai vechi instrument de măsurare a timpului indepedent de astronomie şi a cărui apariţie se leagă tot de civilizaţia babiloniană şi de cea egipteană (aproximativ mileniul al II-lea i.Hr.).

Treptat, apa din clepsidre a fost înlocuită cu ulei sau cu nisip (de fapt, un amestec de pudră de marmură, de pudră de coji de ouă, plumb sau zinc), instrument folosit pentru măsurarea unor unităţi de timp mai mici (o oră).

Ceasurile de lumânare

În Evul Mediu, ceasurile de lumânare erau folosite pentru a măsura timpul prin arderea lor. Se trasau marcaje pe lumânări, iar timpul era măsurat pe baza vitezei de topire. Acestea erau folosite mai ales în mănăstiri, pentru a măsura timpul de rugăciune și activitățile zilnice.

Ceasurile de foc – timp măsurat cu tămâie

În China antică, ceasurile de foc erau utilizate pentru măsurarea timpului cu ajutorul unor bețișoare de tămâie, care ardeau într-un mod constant și regulat. Erau folosite în temple și palate. Unele dintre acestea aveau firicele de clopoței mici atașate, care sunau la intervale prestabilite, pe măsură ce bețișorul ardea, alertând oamenii asupra trecerii timpului.

Ceasurile astronomice din Evul Mediu

În orașele europene din Evul Mediu, ceasurile astronomice nu doar măsurau ora zilei, ci și mișcările soarelui, ale lunii și ale planetelor. Un exemplu celebru este ceasul astronomic din Praga, construit în 1410.

Aceste ceasuri erau extrem de complexe, combinând mecanisme de calcul al mișcării planetelor cu cadrane multiple, care afișau diverse informații, inclusiv fazele lunii și calendarul zodiacal.

Ceasul mecanic – o revoluție în măsurarea timpului

Ceasurile mecanice au apărut în Europa, aproximativ în secolul al XIII-lea, și au reprezentat un salt tehnologic semnificativ. Acestea au permis o măsurare mai precisă a timpului, fără a depinde de lumina solară sau de scurgerea apei. Ceasul din catedrala din Salisbury (1326), Marea Britanie, este unul dintre cele mai vechi ceasuri mecanice care încă funcționează.

Ceasurile portabile și ceasurile de buzunar

Prima formă de ceas portabil a fost inventată în secolul al XVI-lea. Aceste ceasuri erau mari și grele, dar au evoluat treptat în ceea ce cunoaștem azi drept ceasuri de buzunar. Ceasul de buzunar a devenit un simbol al statutului social în Europa secolului al XVII-lea și era adesea decorat cu bijuterii și gravuri complicate.

Pendulul lui Galileo – bază pentru ceasurile cu pendul

Galileo Galilei a observat, în 1581, că pendulul oscilează la intervale regulate de timp, ceea ce a dus la invenția ceasului cu pendul de către Christiaan Huygens, în 1656. Aceste ceasuri erau mult mai precise decât cele anterioare. Un astfel de ceas cu pendul putea măsura timpul cu o precizie de până la câteva secunde pe zi, ceea ce era revoluționar la acea vreme.

Ceasurile portabile și revoluția măsurării timpului

Primul ceas portabil, cunoscut sub numele de „Ou de Nürnberg”, a fost creat de Peter Henlein, în secolul al XVI-lea. Era purtat ca pandantiv şi putea funcţiona patruzeci de ore. Ceasurile de mână au devenit populare abia în timpul Primului Război Mondial, când soldații aveau nevoie de o modalitate practică de a verifica timpul.

Jean Calvin, la originea ceasului elvețian

Până astăzi, Elveția rămâne standardul de aur în lumea ceasornicăriei. Drumul către faima ceasurilor elvețiene a fost deschis de o combinație de factori economici și politici, meșteșugari talentați, dar în special de contribuțiile unui personaj-cheie – Jean Calvin și influența sa asupra orașului Geneva.

În timpul Reformei Protestante, liderul religios Jean Calvin a impus, în Geneva, reguli stricte, care interziceau purtarea bijuteriilor luxoase, considerate simboluri ale vanității. Această interdicție a afectat puternic meșteșugarii din domeniul bijuteriilor din Geneva, care au fost nevoiți să-și redirecționeze abilitățile către alte domenii. Mulți dintre aceștia au început să fabrice ceasuri ornamentale și de precizie, o activitate acceptată de Calvin, deoarece ceasurile aveau un scop funcțional și moral.

În 1601, a fost fondată Breasla Ceasornicarilor din Geneva, marcând începutul standardizării și reglementării industriei de ceasuri în regiune. Geneva a devenit renumită pentru ceasuri de lux, decorate și de înaltă precizie, fiind la acea vreme unul dintre centrele culturale și economice ale Europei şi a rămas, până astăzi, un centru mondial de excelență în fabricarea ceasurilor.

O performanţă tehnologică excepţională, legată de ceasurile elveţiene, din zilele noastre, este “Bulgari Octo Finissimo Ultra COSC” – cel mai subţire ceas fabricat vreodată, cu o grosime de 1,7 milimetri (mai subțire decât o monedă de 10 cenți) şi cu 170 de componente.

Fusul orar și problema coordonării trenurilor

Înainte de stabilirea fusurilor orare, ora locală era determinată de poziția soarelui, ceea ce însemna că fiecare oraș avea o oră ușor diferită. Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea căilor ferate, în secolul al XIX-lea, a devenit necesară sincronizarea timpului între diverse regiuni. Fusurile orare au fost oficial stabilite în 1884, la Conferința Internațională de la Washington, împărțind lumea în 24 de fusuri orare.

Măsurarea timpului atomic – precizie absolută

În secolul al XX-lea, ceasurile atomice au revoluționat măsurarea timpului. Primul ceas atomic a fost construit în 1949, iar acesta folosea vibrațiile atomilor de cesiu pentru a măsura timpul cu o precizie incredibilă.

Ceasurile atomice sunt atât de precise, încât pot pierde doar o secundă la fiecare milion de ani. Acestea sunt folosite pentru a defini standardele internaționale de timp (UTC) și pentru sisteme GPS.

O colecţie de ceasuri fabuloasă…

Colecția de ceasuri a francezului Patrick Getreide, cuprinzând circa 600 de piese, cu o valoare totală estimată la 300 de milioane de euro, este, se pare, cea mai faimoasă din lume. Publicul a putut admira o parte a colecţiei în 2022, în cadrul unei expoziții organizate la Londra, după care modelele expuse s-au întors în seiful dintr-o locaţie secretă, din Elveţia.