Denumirile (ciudate) ale unor părţi ale corpului uman. Care este originea acestora?

Denumirile, uneori ciudate, ale unor părţi ale corpului uman îşi au originea în limbile clasice, cele mai multe provenind din latină şi greacă, la vremea respectivă existând tendinţa de a denumi lucruri pe baza formei lor sau a unui element material pe care toată lumea îl cunoștea. Iată câteva exemple:

Coccis – osul mic, triunghiular, de la baza coloanei vertebrale, compus din 4 -5 vertebre unite (care, la unele animale, formează coada) provine din grecescul “kokkux”, care înseamnă “cuc”, denumire explicabilă prin faptul că acest os, prin forma sa curbată, seamănă cu ciocul respectivei păsări.

Arteră – denumirea vasului de sânge care duce sângele oxigenat de la inimă către una sau mai multe părți ale corpului vine tot din limba greacă – “artēria” – însemnând “ţeavă”/ “conductă”, anatomiştii acelui timp considerând că aceste vase erau un fel de “conducte de aer”, deoarece nu conțineau sânge după moarte.

Palmă – cuvântul care denumeşte partea interioară a mâinii, cuprinsă între articulația pumnului și vârful degetelor, provine din latină, unde avea sensul de “ramură de palmier”. În Roma antică, se obișnuia să se așeze o frunză de palmier (considerată ca semn al biruinţei) în mâinile învingătorului într-un concurs.

Glabela – este parte a feței cuprinsă între arcadele sprâncenelor și rădăcina nasului. Denumirea provine din latinescul “glabellus”, care înseamnă “chel”, subliniind că este o suprafață netedă, rotunjită. Liniile glabelare (cele verticale, dintre sprâncene), care se dezvoltă în timp, sunt adesea primele riduri care apar pe frunte.

Lunula – este zona albă, în formă de semilună, care se află la baza unghiei (la oameni). Această zonă este o parte delicată a unghiei, în care se formează cheratina și care poate fi ușor deteriorată. Lunula nu este întotdeauna vizibilă pe toate unghiile, dar este vizibilă mai ales pe degetele mari. Etimologia cuvântului se află în limba latină, “lunula” însemnând “semilună”.

Tiroida (glanda tiroidă) – numele celei mai mari glande a sistemului endocrin uman provine din limba greacă – “qyreoeidh”, care înseamnă “scut mare alungit”.

Mușchiul Sartorius – este cel mai lung mușchi din corp, un mușchi îngust din partea din față a coapsei, care trece peste articulațiile șoldului și genunchiului şi care se contracta puternic când picioarele sunt încrucişate, așa cum stăteau croitorii când coseau tivul sau manșetele. În latină, cuvântul “sartor” înseamnă “croitor”, astfel explicându-se denumirea acestui muşchi.

Uvula – este un apendice cărnos, de culoare roz, situat în cavitatea bucală, în partea posterioară a vălului palatin, despre care se presupune că ar avea un rol în vorbire, secretând suficientă salivă pentru a preveni uscarea gurii. Denumirea acestui organ vine din limba latină, cuvântul “uvula” însemnând “struguri mici”, un termen care face aluzie la forma acestui organ.

Iris – denumirea părţii colorate a ochiului (care conține pigmenți care dau culoarea ochilor – albaștri, căprui, verzi etc.) nu vine de la numele florii, ci din latinescul “iris” – “curcubeu”. Pe de altă parte, cele două utilizări ale cuvântului (pentru ochi şi pentru floare) au legătură, probabil cu “Iris”, mesagera zeilor pentru oameni, curcubeul fiind legătura simbolică dintre cer şi pământ.

Sprânceană – termenul provine din latinescul “supercilia”/ “creastă”, “coamă” + gena”, din care a rezultat “supercina” (sprânceană).

Mărul lui Adam – “nodul gâtului”/ “omuşor”, o protuberanţă a cartilajului tiroid al laringelui, vizibilă în partea anterior-mediană a gâtului (mai ales la bărbaţi) – denumirea face trimitere la legenda biblică a fructului oprit, care s-a oprit în gâtul lui Adam, semn hotărât de divinitate pentru a perpetua amintirea acestei “infracțiuni”.

Şi denumirile altor organe provin, în mare parte, din latină, păstrând sensul din limba de origine – „cap” derivă din latinescul “caput”, „mână”, din “manus”, “ochi”, din “oculus”,”stomac”, din “stomachos”, “piele”, din “pellis” etc.