Descolindatul este un cuvânt care nu figurează în Dicţionarul limbii române, dar care are acoperire în realitate, la noi şi în spaţiul balcanic, din vremuri îndepărtate. Cel care a adus în atenţie şi a impus acest termen în limbajul interpretării faptelor folclorice este savantul, filologul şi folcloristul Petru Caraman, în cartea “Descolindatul în Orientul şi Sud-Estul Europei”.
Despre cuvântul colind/ colindă se ştie că denumeşte cântecele ritualice tradiţionale, interpretate cu prilejul Crăciunului şi Anului Nou, cu funcţie catharctică (de purificare), mitologică (reiterează un arhetip) şi religioasă (manifestare a sacrului) şi care reprezintă o formă de exprimare a bucuriei, a coeziunii de grup, în perioada sărbătorilor de iarnă.
În legătură cu originea cuvântului “colind” (un derivat regresiv din verbul “a colinda”), există mai multe ipoteze. Unii lingvişti consideră că etimonul este latinescul “calende”, care, la romani, în antichitate, denumea prima zi din calendar a fiecărei luni. Alţii cred că provine din slavonescul “koleda”. Lingvistul Alexandru Rosetti, care a studiat comparativ folclorul popoarelor din estul Europei, crede însă că slavii au împrumutat cuvântul din limba română şi l-au adaptat limbii lor, în varianta “koleda”.
Dincolo de etimologie, trebuie subliniat că aceste cântece ritualice – colindele (colinduţă, colindiş, colindeţ etc.) cunosc o mare varietate tematică în spaţiul românesc, că se bazează pe un substrat mitologic complex, în care au fuzionat elemente de mitologie dacică, latină, balcanică, mai târziu, creştină – colinde agrare, colinde cosmogonice, colinde de zori, colinde de fereastră, colinde de trecere (de la vechiul la Noul An), colinde religioase etc.
Descolindatul – aspectul contrastant al colindatului
Este o evidenţă că, de-a lungul timpului, colindele şi-au păstrat rolul ritualic benefic, de a atrage belşugul, bucuria, de a alunga spiritele malefice, de a potenţa atmosfera de sărbătoare, de a “pune în scenă” evenimente biblice. Se spune că dacă cineva primeşte şi doar un singur colindător şi îl răsplăteşte pentru urări, îi va merge bine tot anul. Mai ales în mediul rural, oamenii au grijă să păstreze viu acest obicei şi aşteaptă cu uşile şi sufletele deschise colindătorii.
Sunt însă şi situaţii când “gazdele” încalcă regula de bună primire a colindătorilor, nu deschid uşa, nu ies afară, nu aprind lumina, caz în care aceştia, cum spune Petru Caraman, “întorc în rău urările de bun augur ale colindei cântate anterior”, adică apelează la “descolindat”.
Bazându-se pe un vast material adunat din toate zonele ţării, folcloristul Petru Caraman constată că există diverse formule şi rituri de descolindat, rostite pe ritmul colindului, dar sunt “urări” negative, ameninţări sau chiar blesteme, parodii ale colindelor.
“Câte paie sunt în şură”…
Este consemnată, de exemplu, în cartea “Descolindatul în Orientul şi Sud-Estul Europei”, mărturia unui colindător din ţinutul Neamţului, care spune că, atunci când colindătorii găseau poarta legată, strigau: “La anu să găsim/ Bureți/ Pe pereți!/ Zdrele!/ Pe podele!..Tot nevoi s-aveți!/ Tot d’ele mărunte/ De-aici pân’ la punte!” sau “Câte paie sunt în şură/ Atâtea găini moarte-n bătătură!” sau: „Câte cuie sunt pe casă/ Atâţia păduchi în casă/ Şi-atâţia şoareci pe masă!”.
Descolindatul este însoţit, adesea, şi de gesturi distructive – stricarea porţii, mânjitul uşii, al ferestrei, alungarea păsărilor, a vitelor din curte, lovirea casei cu bulgări de zăpadă sau de pământ etc.
Chiar dacă astăzi tradiţiile noastre şi-au mai pierdut din vigoarea de altădată sau au fost sufocate de folclorul urban şi de alte “obiceiuri”, este bine să avem grijă să primim colindătorii, câţi mai sunt, cu inima deschisă şi cu daruri generoase, pentru a nu fi “descolindaţi” şi pentru ca timpul nou care se apropie să fie de bun augur.
