Efectul Mandela, amintirile false şi universurile paralele

Efectul Mandela este un concept lansat în 2013, de Fiona Broom, scriitoare şi consultantă în paranormal, în cadrul unei conferinţe în care a povestit o “amintire falsă” despre fostul preşedinte sud-african Nelson Mandela, despre care credea că a murit în închisoare, în anii 1980. În realitate, Nelson Mandela a fost eliberat din închisoare în 1990, a ocupat funcţia de preşedinte al Africii de Sud din 1994, până în 1999 şi s-a stins din viaţă în 2013.

Convingerea că Nelson Mandela a murit în 1980 ar fi putut fi o “eroare personală” a scriitoarei Fiona Broom, dar aceasta a constatat, cu stupoare, că, în 2013, când vestea morţii preşedintelui sud-african a ajuns în presă, mulți oameni au fost surprinși, pentru că au crezut că își pot aminti chiar și înregistrările televizate ale înmormântării sale, din 1980. Mai mult şi mai ciudat, Fiona Broom a mărturisit că nu este nicio îndoială că, în 2009, a auzit un oficial din serviciul de securitate cum, într-o anumită împrejurare, spunea: “Această conversație mă duce cu gândul la oamenii care își amintesc de moartea lui Nelson Mandela cu zeci de ani în urmă”.

Efectul Mandela – un fenomen de memorie colectivă

Amintirile false sunt generate de un mecanism psihologic prin care o persoană sau mai multe îşi “amintesc” ceva ce nu s-a petrecut niciodată sau, dacă s-a întâmplat, rememorarea este diferită de adevăr, distorsionată sau inventată. Iar acest fenomen se numeşte “Efectul Mandela”.

Dacă amintirile false sunt accidentale (se poate întâmpla oricui, uneori), efectele sunt nesemnificative, dar dacă un asemenea mecanism al memoriei se transformă în obişnuinţa (sindrom), altfel spus, dacă o persoană va evita sistematic să se confrunte cu dovezi care i-ar demonta amintirile false, atunci personalitatea, ca şi relaţiile cu cei din jur vor fi alterate.

Până la un punct, Efectul Mandela seamănă cu criptomnezia (“amintiri ascunse”, din gr. “cryptos” – “ascuns” şi “mnesis” – “amintire”), care se referă la incapacitatea unei persoane de a diferenția evenimentele trăite de cele din vise, de cele citite sau de cele auzite. Efectul Mandela vizează, mai ales, memoria colectivă falsă, devenită realitate în memoria individuală.

Efectul Mandela – câteva exemple

Frecvent se întâmplă ca cineva să creadă că își amintește un eveniment care nu s-a întâmplat, de fapt, niciodată, sau cel puțin nu s-a întâmplat așa cum și-a imaginat. Mulțimi întregi își pot aminti (în mod colectiv) lucruri care nu s-au petrecut. Există exemple de acest fel în toate țările și toate culturile. Fie că este vorba de muzică, filme sau personalități din viața publică, nimic nu este imun la Efectul Mandela.

“We are the champions”

De exemplu, mulţi oameni ştiu celebra melodie “We are the champions”, a grupului Queen, ştiu versurile, ştiu să o cânte într-o împrejurare sau alta şi, aproape fără excepţie, finalul pe care-l intonează este “We are the champions of the world”, deşi în varianta originală a piesei era doar “ We are the champions”. Se pare că solistul trupei, Freddie Mercury, de la un moment încolo, în concerte, a ales şi el varianta “ We are the champions of the world’, pentru a se sincroniza cu vocile publicului care “ştia” eronat versurile.

Câte state sunt în SUA?

O altă greşeală foarte populară printre americani, o “amintire falsă” colectivă, este legată de numărul statelor care formează SUA, mai exact, 50 de state (au fost 48 înainte ca Hawaii și Alaska să se alăture Uniunii). În mod ciudat, foarte mulţi americani susţin că sunt 52 de state – o eroare explicabilă, poate, prin faptul că aceştia au păstrat în memorie o imagine din celebrul film “Star Trek”, în care steagul american are 52 de stele sau, poate, pentru că mulţi sunt convinşi că Puerto Rico și Washington D.C. fac parte din SUA (dar primul este doar un teritoriu al SUA, iar cel de-al doilea, un district).

Aristocratul cu monoclu

Prin Efectul Mandela se explică şi percepţia falsă, colectivă, a imaginii asociate cu jocul Monopoly. În cadrul unui experiment li s-a cerut mai multor voluntari să descrie imaginea “domnului Monopoly” (îmbrăcat în frac, cu baston, pălărie cilindru şi mustaţă. Omuleţul nu are “monoclu”, dar toţi voluntarii au precizat un astfel de detaliu, memoria lor asociind, probabil, denumirea jocului – “Monopoly” – cu “monoclu”.

Există nenumărate exemple de acest fel care arată că Efectul Mandela se poate manifesta oriunde, oricând. Creierul uman nu este un hard disk, de pe care să accesăm amintirile de care avem nevoie la un anumit moment sau ca să ne amintim totul. Faptele și cifrele sunt ușor de confundat și, în acelaşi timp, este ușor să se “planteze” amintiri false în mintea oamenilor, prin repetiţie, prin întrebări bine ţintite sau falsificând poveștile. Dar explicarea modului în care milioane de oameni pot ajunge la una și aceeași convingere eronată este încă incompletă.

Shazaam versus Kaazam

Într-un alt experiment, sute de americani au declarat cu fermitate că toţi au văzut, la un moment dat, filmul “Shazaam”, cu actorul David Adkins (cu numele de scenă, “Sinbad”). Cei care au susţinut acest lucru au dat detalii despre afiş, despre replicile din film etc. Numai că acest film nu există, actorul însuşi a declarat că nu a jucat niciodată într-o astfel de producţie cinematografică. În plan raţional, rămâne o singură explicaţie – confuzia cu un alt film – “Kazaam” – prin asemănarea fonetică a titlului. Rămân însă celelalte detalii – afiş, replici – care nu sunt din “Kazaam” şi faptul că sute de persoane au avut o asemenea amintire falsă.

Care sunt mecanismele care generează Efectul Mandela?

Memoria umană este un mecanism excepţional, este cea care ne conservă “istoria” personală, ne dă identitate, conferă coerenţă vieţii de zi cu zi, o garanţie a dezvoltării inteligenţei şi fără de care nu ar exista proces de cunoaştere. Chiar dacă, astăzi, se cunosc multe aspecte legate de funcţionarea memoriei, mai sunt altele pentru care mai este nevoie de timp pentru a putea fi descifrate.

Când este vorba de stocarea amintirilor, se ştie că există o memorie de scurtă durată, care se goleşte repede, pentru a face loc altor informaţii, şi o memorie de lungă durată, unde se află stocate informaţiile pe care le actualizăm atunci când este nevoie de acestea.

Memoria de lungă durată cuprinde, la rândul ei, o memorie episodică (ME), în care sunt cuprinse informaţiile autobiografice, o memorie semantică (MS), în care sunt “depozitate” limbajul, cunoştinţele despre lume şi viaţă, învăţăturile acumulate, şi o memorie procedurală (MP), responsabilă de îndeplinirea sarcinilor repetitive.

Se mai ştie că procesul de memorare lasă nişte “urme mnezice”, adică sinapse intre neuroni, care, pentru a nu se şterge, trebuie actualizate, repetate informatiile, astfel realizându-se o “reconstrucţie” a amintirii. Probabil că, spun specialiştii, la acest nivel al reconstrucţiei amintirilor se produc unele distorsiuni, atunci când este vorba de Efectul Mandela.

Erori de memorie şi “inflaţia” imaginaţiei

Tim Hollins, profesor de psihologie experimentală la Universitatea din Plymouth, în Marea Britanie, crede că cele mai multe şanse de manifestare a Efectului Mandela sunt atunci când o persoană are o idee generală despre ceva, dar nu își poate aminti detaliile, într-un astfel de caz intervenind un fel de “inflaţie” a imaginaţiei, corelată, eventual, cu “erorile de memorie sursă”, care apar atunci când cineva uită adevărata sursă a unei amintiri.

Pentru că Efectul Mandela se raportează, în primul rând, la erorile de memorie colectivă, Tim Hollins spune că “este relativ ușor de explicat cum mai mulți oameni ar putea ajunge la aceleași amintiri false, chiar dacă au ajuns la ele în mod complet independent”, pentru că, cele mai multe sunt “adaptate”, pentru a se potrivi cu modul de gândire şi manifestare al unui grup sau cu credințele sau cunoștințele existente ale oamenilor.

De asemenea, când un grup de persoane este expus la o situaţie similară dezinformării, se poate produce fenomenul de formare şi împărtăşire a amintirilor false.

Efectul Mandela şi Universurile paralele

Unii cercetători preocupaţi de Efectul Mandela au lansat şi o altă ipoteză legată de cauzele acestui fenomen al amintirilor false şi anume că ar fi dovada existenţei universurilor paralele sau a Multiversului.

În ştiinţă, multiversul denumeşte ansamblul ipotetic al universurilor posibile, care înglobează tot ceea ce există – totalitatea spațiului, a timpului, materiei și a energiei, precum și constantele fizice și legile care îl guvernează.

Psihologul şi filosoful american William James este cel care a lansat acest concept. Ulterior, fizicianul austriac Erwin Schrödinger, laureat al Premiului Nobel, în 1933, unul dintre părinții fizicii cuantice, a preluat termenul şi a formulat ipoteza că particulele elementare au posibilitatea de a se afla simultan în mai multe locuri.

Mai târziu, fizicianul şi cosmologul american Alan Guth, profesor la MIT (Massachusetts Institute of Technology), susţinând şi el că particulele nu există doar în Universul nostru, ci apar simultan şi în alte universuri paralele, spunea că: “În esență, tot ceea ce se poate întâmpla se întâmplă într-una dintre alternative, ceea ce înseamnă că, suprapus peste universul cunoscut, există un univers alternativ, unde cei care nu mai sunt aici, în Universul nostru, sunt încă în viață acolo”.

Pornind de la aceste teorii, sunt voci care susţin că ceea ce spun “amintirile false” este posibil să se fi întâmplat, de fapt, într-un univers paralel, să fie vorba de un fel de “inteferență” cu lumea noastră. În această ipoteză, avem propria versiune care își trăiește propria viață. “Copiile” noastre, dintr-un alt univers, iau propriile decizii și se bucură de o realitate diferită.

Cei care contestă o astfel de posibilitate spun că ne-ar fi imposibil să ne putem aminti vreun detaliu specific, pe care să-l fi obținut dintr-un alt univers (în cazul în care este adevărat), deoarece memoria ar fi stocată în creierul fizic al “copiei” noastre.

Paradoxul informaţiei, “orizontul evenimentelor” şi amintirile false

Potrivit Teoriei relativităţii generale, a lui Albert Einstein, informaţiile despre tot ce este material, concret, “înghiţite” de o gaură neagră, dispar ireversibil. Pe de altă parte, legile fizicii cuantice stipulează că informaţiile sunt eterne, considerând că orice stare fizică este reprezentată de o funcţie de undă, a cărei evoluţie este guvernată de ecuaţia lui Schrodinger. Din diferenţa dintre adevărurile fizicii tradiţionale şi cele ale fizicii cuantice se naşte “paradoxul informaţiei”.

Celebrul matematician, fizician britanic Stephen Hawking, cu remarcabile contribuţii în domeniul cosmologiei, credea şi el că informaţiile nu dispar pur şi simplu, într-o gaură neagră, care poate fi o poartă spre un univers paralel, ci rămân undeva la frontieră, într-un “orizont al evenimentelor”, ca o hologramă, în care sunt amestecate haotic.

Gerard’t Hooft şi Leonard Susskind, laureaţi ai Premiului Nobel pentru fizică, adepţi ai teoriei “Lumea ca o halogramă”, consideră că orice “obiect” (adică tot ce există în lumea noastră) conţine o informaţie, aceea prezentă în structura sa, dar în momentul în care aceasta trece în orizontul unei găuri negre, nu mai este disponibilă pentru un observator exterior.

Urmarea acestui fapt ar fi că informaţia fizică (adică o parte de spaţiu 3D) se regăseşte codată într-o zonă de frontieră 2D a acestui spaţiu, ceea ce trimite la principiul holografic, adică imaginea unei holograme în 2D conţine toate informaţiile necesare pentru a reconstrui o imagine 3D, fapt de care este responsabil creierul nostru.

Un fenomen neelucidat încă…

Efectul Mandela – fenomenul amintirilor false – există, este o certitudine. Incerte sunt cauzele care-l generează. Poate fi vorba de o actualizare alterată a unor adevăruri al căror contur s-a estompat în timp, poate fi vorba de “iluzii” individuale inerente sau de o interacţiune continuă, pentru care nu avem încă dovezi, intre energii şi informaţii care se scriu şi se rescriu în universuri paralele, într-un timp care nu a existat, nu există şi nu va exista, este doar un prezent continuu.

Dar dacă, pentru amintirile false individuale, s-ar putea găsi ceva mai multe explicaţii, inclusiv din perspectiva psihanalizei freudiene, pentru amintirile false colective mecanismele rămân, în continuare, o mare necunoscută. Iar a da “vina” pe teoriile conspiraţiei, pe asaltul fake news-urilor promovate de mass-media şi de reţelele sociale, pentru tot ce ştiinţa nu a reuşit încă să explice, aşa cum se mai întâmplă, ar fi o variantă mult prea simplistă.