Evul Mediu ar putea fi definit şi caracterizat folosindu-se un singur cuvânt: feudalismul. Feudalismul în sine poate fi descris ca fiind în acelaşi timp un sistem de guvernare, un sistem de relaţii sociale, economice şi juridice, presupunând un anumit mod de viaţă şi o gândire specifică.
Din punct de vedere social şi politic, o societate feudală poate fi văzută ca acea societate în care legăturile sunt bazate pe dependenţa unora faţă de ceilalţi; în vârful societăţii se află nobilii şi războinicii. De asemenea, în acest tip de societate puterea publică este împărţită unor instanţe autonome (până atunci această putere aparţinea statului).
Din punct de vedere juridic, societatea feudală poate fi caracterizată prin obligaţiile vasalului faţă de senior. Vasalul avea obligaţii de supunere şi de prestare de servicii seniorului care, în schimbul acestora îi acorda un feud şi îi putea asigura protecţia.
Instituţia feudalităţii a fost dominantă, începând cu secolul al X-lea, în toate ţările ce se formaseră prin destrămarea Imperiului Carolingian (Franţa, Germania şi Italia). La fel, în toate ţările în care îşi manifestau influenţa, ca Anglia, o parte a regatelor creştine din Spania şi chiar în statele noi formate de cruciaţi în Orientul Apropiat.
Cu toate că feudalismul avea să vadă începuturile abia în secolul al X-lea, forme embrionare ale sale se regăsesc în societatea francă încă din perioada monarhiei merovingiene.
Mare parte a regilor franci acordau celor mai apropiaţi tovarăşi de arme terenuri mari în zonele nou cucerite, cu scopul de a-şi asigura loialitatea acestora şi în luptele ce aveau să urmeze şi pentru a-i recompensa pentru serviciile prestate. Acest obicei fusese împărtăşit de-a lungul timpului de către împăraţii romani care acordaseră pământ gărzilor personale, de vechii regi germani care la rândul lor acordaseră terenuri războinicilor ce protejau suita regală, aceasta doar ca să numim o parte.
Au existat şi unele situaţii în care regele rămăsese fără domenii proprii şi astfel a trebuit să improvizeze, cedând o parte din pământurile bisericii. O asemenea situaţie a avut loc atunci când Carol Martel a confiscat vaste domenii ce aparţineau bisericii şi le-a împărţit vasalilor săi. În urma înfrângerii musulmanilor la Poitiers, Carol Martel îşi motivează acest act ca fiind o recompensă pentru cei care şi-au adus aportul în lupta contra păgânilor. Chiar dacă oficial terenurile rămâneau în proprietatea bisericii şi putea să perceapă o anumită sumă pe ele (rentă), nu a fost ceva ce aceasta era dispusă să accepte.
Doar francii merovingieni au fost cei care au instituit un sistem complex, ce avea atât caracter judiciar, cât şi social, politic şi militar. În cadrul acestui sistem existau nişte raporturi personale între cel care oferea terenul şi cel ce urma să îl primească, mai exact între seniorul şi vasalul feudal.
În acest moment nu se mai punea pur şi simplu problema unei recompense ce o merita un militar de viţă nobilă pentru meritele sale pe câmpul de luptă sau pentru funcţiile pe care le îndeplinea în conducerea unui comitat.
Aceste concesiuni erau la început temporare iar mai apoi viagere. Beneficiarii, ce ajung astfel vasali, datorau regelui sau împăratului anumite servicii, în mod special militare. Odată cu terenurile primite, beneficiarii primeau şi anumite funcţii sau demnităţi, precum conte sau duce, care nu erau doar viagere ci şi ereditare. Alături de acestea mai primeau şi anumite privilegii şi imunităţi (scutire de la plata anumitor taxe).
În categoria privilegiilor şi imunităţilor intra imposibilitatea slujbaşilor regali de a percepe taxe şi dări, de a judeca sau a exercita orice act de autoritate în cadrul feudului respectiv. Situaţia devenea complicată în momentul în care un vasal ceda o parte din pământurile sale altcuiva, ceea ce îl făcea pe el însuşi suzeran.
În feudele mai mari şi mai importante, feudalii se bucurau de nişte drepturi numite ”drepturi de seniorie” ce duceau adesea la abuzuri precum dreptul de a porni un război fără acordul suzeranului, de a bate o monedă proprie şi cel de a publica ordonanţe, doar pentru a numi câteva. În Franţa, cele mai importante şi puternice state feudale erau ducatele de Normandia, Aquitania şi Burgundia şi comitatele de Flandra, Champagne, Bretagne, Anjou, Provence şi Toulouse. Cu toate acestea, majoritatea celor ce posedau feude nu aveau şi ”drepturi de seniorie”.
Începând cu secolele al XII-lea şi al XIII-lea, în unele ţări se simţea declinul politic al feudalismului. De exemplu, în Franţa, Filip cel Frumos şi regii ce aveau să îl urmeze interzic marilor feudali să bată monedă proprie şi să încaseze noi taxe fără a avea autorizaţia prealabilă a monarhiei.
Sistemul feudal conceput de monarhie pentru consolidarea propriei puteri a terminat prin a deveni elementul de slăbiciune şi de descompunere a unităţii regatului. Chiar dacă le-au fost limitate puterile, privilegiile aristocraţiei feudale aveau să fie abolite abia în 1789 în Franţa.
