Excesul de încredere este o realitate pe care mulţi o experimentează direct, în relaţia cu ceilalţi sau cu sine, şi pe care o pot ignora, conştientiza sau observa de la distanţă, în funcţie de profilul psihologic şi comportamental al fiecăruia. Unii fac din excesul de încredere o virtute, alţii îl consideră generator de eşecuri şi proporţional cu gradul de dezamăgire într-o împrejurare sau alta a vieţii.

Incredere
Incredere

Încrederea în cineva sau ceva este o atitudine umană firească şi, după cum sugerează şi etimologia cuvântului (“in” + “a crede” sau sinonimul “confidenţă” – “mărturisire a unor gânduri intime, a unei taine”, din structura latinească “cum” – “cu” şi “fidere” – “mândrie”), implică un cumul de sentimente – devotament, speranţă, fidelitate, optimism, convingerea că celălalt va fi şi va face ceea ce se aşteaptă din partea acestuia.

Fără încredere, ar fi imposibil să înţelegem relaţiile umane, familiale, de prietenie, de dragoste, de muncă, nu am putea privi spre viitor, am rămâne captivi în suspiciuni, izolare, reticenţe de tot felul. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că încrederea nu trebuie să fie absolută şi “oarbă”, pentru că tot realitatea ne arată că sunt situaţii în care nu te poţi încrede total în cuvintele, cinstea şi buna credinţă a cuiva sau în viabilitatea unor idei. Parafrazând un celebru adagiu al lui Hesiod, se poate spune că excesul de încredere, ca şi neîncrederea totală, pot reprezenta deopotrivă o sursă semnificativă a dezamăgirii în viaţa unui om.

Explicaţii posibile pentru excesul de încredere în ceilalţi

Explicaţii posibile pentru excesul de încredere în ceilalţi
Explicaţii posibile pentru excesul de încredere în ceilalţi

Oamenii sunt diferiţi nu numai prin datele lor biologice, psihologice, emotive, prin educaţie şi comportament, ci şi prin felul în care pot conştientiza, diferenţia, cu onestitate, ceea ce ştiu de ceea nu ştiu, ceea ce reprezintă o certitudine, de ceea ce doar bănuiesc sau intuiesc, acesta din urmă fiind un aspect important al abilităţii metacognitive, adică un mod de cunoaştere spontan, care nu se bazează pe raţiune şi care vizează atât propria interioritate, cât şi realitatea exterioară.

Într-un articol publicat recent în “Social, Cognitive and Affective Neuroscience” (SCAN), se subliniază că, în general, oamenii sunt prea încrezători când este vorba de evaluarea propriilor performanţe, dar şi ale altora, ceea ce conduce la luarea unor decizii nepotrivite, uneori cu urmări dezastruoase. Acest fapt se explică, spun specialiştii, atât prin mecanismele minţii noastre, unele insuficient cunoscute, dar şi prin amprenta educaţiei şi a obişnuinţei. Un copil care creşte într-un mediu în care “încrederea oarbă” este regulă, va deveni un adult cu un astfel de comportament, aşa cum şi situaţia inversă, un mediu în care totul este pus sub semnul îndoielii, va conduce la o personalitate dominată de suspiciune. Şi într-un caz şi în celălalt, excesele sunt sursa unor frustrări, dezamăgiri, a unor alegeri inadecvate, a unor relaţii sociale dificile.

Excesul de încredere si consecintele acestuia
Excesul de încredere si consecintele acestuia

În acelaşi sens, o echipă de la Max Plank Institute, din Germania, dar şi o alta de la Monash University, din Australia, au făcut o serie de experimente, care constau în analiza imaginilor celebrale ale unor voluntari, în timp ce aceştia priveau un video, în care o persoană povestea anumite fapte, despre care voluntarii trebuiau să-şi exprime opinia, mai exact, câtă încredere acordă persoanei respective în privinţa lucrurilor pe care le spune. Măsurătorile au arătat că, în cazul celor care manifestau un exces de încredere, acesta se asocia cu o abilitate metacognitivă mai scăzută.

Excesul de încredere (nu încrederea, aşa cum o manifestăm în mod obişnuit, între nişte limite rezonabile) este unul dintre cele mai răspândite biasuri cognitive, adică un mecanism de gândire care presupune o distorsiune, o deviere a raţionalităţii în raport cu realitatea, explicabilă prin resurse cognitive limitate, informaţii parţiale sau false, interese, insuficientă capacitate de înţelegere a unor situaţii sau prin diverşi factori emoţionali.

Este vorba, pe de altă parte, şi de tendinţa naturală a fiecărui individ de a crede că informaţiile sale despre lumea în care trăieşte ar fi mult mai cuprinzătoare decât sunt în realitate şi că, prin urmare, nu ar avea de ce să pună la îndoială cuvintele, intenţiile sau acţiunile celor din jur. Un exces de încredere, aşadar, bazat pe un exces de optimism, un fel de iluzie că putem ţine totul sub control, că nu putem greşi.

Excesul de încredere, o iluzie
Excesul de încredere, o iluzie

În psihologie, o modalitate simplă de a măsura excesul de încredere constă în a cere unei persoane să estimeze corectitudinea răspunsurilor sale în legătură cu diverse aspecte ale realităţii, cei mai mulţi fiind exagerat de siguri pe răspunsurile lor.

În mod similar se petrec lucrurile şi în lumea ştiinţifică, atunci când cineva care a făcut o descoperire sau a lansat o teorie poate susţine până în pânzele albe valabilitatea ideilor respective, chiar dacă i se prezintă contraargumente, sau în lumea afacerilor, a tranzacţiilor financiare, când excesul de încredere poate aduce prejudicii grave.

În plus, în viaţa de toate zilele, tindem să credem că oamenii din jurul nostru ne spun adevărul, ne mărturisesc cu sinceritate bucuriile, întristările, aspiraţiile, secretele lor, pe scurt, toată viaţa lor. Iar când constatăm că nu este chiar aşa ne mirăm că încrederea pe care le-am oferit-o nu este egală cu cea pe care am primit-o şi ne punem întrebări de felul: “Dar ce am făcut, cu ce am greşit?”, “De ce nu mi-a spus adevărul?”, urmate de reproşuri legate de ingratitudine, de lipsa de respect, de iubire, deşi toate acestea, de cele mai multe ori, nu au de-a face cu tine, ci cu felul de-a fi al celuilalt.

Citește și:  Biasul cognitiv – cum ne limitează gândirea şi cum ne influenţează în luarea deciziilor?

Supraîncrederea în sine si consecinţele unei astfel de atitudini

Excesul de încredere si esecul
Excesul de încredere si esecul

Cu siguranţă, încrederea în sine este benefică, este una dintre cheile succesului personal şi profesional, dar excesul de încredere in sine poate avea efectul invers. Crezându-se capabilă să realizeze orice, o persoană va subestima totul, va interpreta greşit realitatea, pentru că, orice s-ar întâmpla – îi spune încrederea excesivă în sine – va reuşi, ceea ce nu este adevărat. Ce este “prea mult”, se spune, este duşmanul binelui.

Supraincrederea în sine este un defect de calibrare şi nu înseamnă o simplă stare de spirit, ci o tulburare de identitate. Din perspectiva unui astfel de om, toţi ar trebui să-l perceapă aşa cum se percepe el, toate ar trebui să meargă în sensul dorit de el. Un exemplu relevant ar fi al unui antreprenor care se bucură de succes o vreme, care crede că nu greşeşte niciodată, care încearcă să-şi impună voinţa în toate circumstanţele şi pentru care ceilalţi nu sunt decât instrumente prin care să-şi atingă scopurile, iar orice opinie contrară trebuie ignorată. Este, în acest caz, un succes temporar, fragil şi fiecare este dator, pentru binele sau, să-şi cunoască limitele, să gestioneze cu echilibru eşecurile, să găsească resurse pentru a se ridica şi continua.

Un alt exemplu semnificativ pentru excesul de încredere în sine este Efectul Dunning-Kruger, care denumeşte o eroare de autoevaluare, potrivit căreia persoanele ignorante şi incompetente îşi supraapreciază nivelul de inteligenţă, nu pot recunoaşte nivelul de competenţă al altora, sunt prizoniere în convingeri şi experienţe înşelătoare, unele cultivate încă din copilărie. Mentalul unor astfel de oameni este o adevărată “maşină de dezinformare”, care, pe termen lung, este sursă sigură a eşecului.

Supraincrederea si riscurile ei
Supraincrederea si riscurile ei

Capcanele excesului de încredere în sine pot fi depăşite prin:

  • autoanaliză, în sensul exerciţiului constant de cunoaştere şi recunoaştere a posibilităţilor fizice, psihice, emoţionale, pentru a şti până unde se poate merge într-o situaţie dată;
  • spirit autocritic – a accepta că există lucruri, persoane, situaţii care nu pot fi controlate; practic, o persoană care pretinde că ştie totul despre tot este inautentică şi iritantă pentru cei din jur;
  • acceptarea opiniilor celor din jur – chiar dacă nu poate exista întotdeauna consens, merită ca fiecare să mediteze măcar la sugestiile celorlalţi, să nu-şi facă o regulă din a le subestima şi apoi să decidă ce are de făcut.

Implicaţiile practice ale excesului de încredere, numit de psihologi “cel mai invaziv şi potenţial catastrofic bias cognitiv”, sunt nenumărate, nu numai la nivel individual, ci si colectiv. Greve, procese, războaie, conflicte, nereuşite de orice fel se pot explica, în mare măsură, prin excesul de încredere şi prin supraaprecierea unei situaţii sau a unei persoane. Dacă reclamanţii şi inculpaţii ar fi înclinaţi să creadă că sunt mai demni, mai virtuoşi, mai drepţi decât adversarii lor, acest fapt ar putea explica persistenţa conflictelor juridice ineficiente şi de lungă durată. Dacă sindicatele şi companiile sunt înclinate să creadă că sunt mai puternice şi mai legitime decât cealaltă parte, acest lucru ar putea duce la perpetuarea disfuncţionalităţilor. Dacă naţiunile ar fi tentate să creadă că armatele lor sunt mai puternice decât ale altor naţiuni, aşa s-ar explica disponibilitatea de a merge la război. Dacă alegătorii consideră liderii politici mai gălăgiosi ca fiind mai buni si mai performanţi, atunci adversarii lor ar trebui să inspire şi mai multă încredere, in alte moduri, ca să poată câştiga etc.

Excesul de încredere si "gradina" personala
Excesul de încredere si “gradina” personala

Aşadar, încrederea în sine poate conduce la reuşită şi la progres, dacă este valorificată cu înţelepciune şi cu perseverenţă, dar excesul de încredere generează iluzii, dezamăgiri, eşec. Marea provocare pentru oricine este de a găsi echilibrul între interioritate şi exterioritate, între dorinţe, aspiraţii, pe de o parte, şi calea cea mai potrivită de a le realiza, pe de altă parte, evitând excesele.

În plus, nu trebuie pierdut din vedere că fiecare om are o “grădină” proprie, altfel spus, un “spaţiu” personal, esenţial, pe care copiii, de exemplu, îl ştiu din instinct. O parte din acest spaţiu este vizibilă pentru toţi ceilalţi, altă parte este cunoscută doar de cei apropiaţi, după criterii foarte personale, iar o altă parte este complet “privată”, la care nimeni nu are acces. În această parte privată putem reflecta, spera, simţi, ne putem aminti lucruri în deplină libertate, fără a fi nevoie ca cineva să le confirme sau infirme. Iar încrederea în sine şi în ceilalţi aici îşi are rădăcinile şi, în funcţie de această realitate a “spaţiului” personal, alegem în cine avem încredere şi în ce măsură. Depinde de fiecare să decidă ce lasă în “domeniul public”, in cel restricţionat si in cel privat, să respecte, la randul său, spaţiul “privat” al celorlalţi şi să nu uite că nivelul dezamăgirii poate fi proporţional cu cel al excesului de încredere.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.