În primele ore ale lui 26 aprilie 1986, un reactor al centralei nucleare de la Cernobâl din Ucraina a explodat ducând la crearea a ceea ce a fost descris ca fiind cel mai groaznic dezastru nuclear din istoria lumii. Chiar și la mulți ani după aceasta, există multe întrebări ce nu și-au găsit răspunsul în legătură cu acest accident.

Localizat la aproximativ 130 de kilometri nord de capitala Ucrainei, Kiev, centrala nucleară cu 4 reactoare a fost proiectată și construită în timpul anilor 1970 și 1980. Pentru a răci reactoarele a fost construit un rezervor ce se alimenta din râul Pripyat.

În 1986, cel mai apropiat oraș de centrala nucleară era proaspăt construitul Pripyat unde își aveau casă aproximativ 50.000 de oameni. Celălalt oraș din apropiere era orașul Cernobâl, cu o populație de 12.000 de rezidenți. Din fericire, restul zonei era acoperită cu păduri și ferme.

Cele 4 reactoare RBMK-1000 ale centralei au un design ce acum este recunoscut ca fiind eronat. Reactoarele foloseau pe post combustibil uraniu îmbogățit U-235 pentru a încălzi apă, creând abur ce acționează turbinele reactorului și generează electricitatea.

În cele mai multe reactoare nucleare, unde apa este folosită ca agent de răcire și pentru a modera reactivitatea miezului nuclear, odată cu încălzirea nucleului și producerea a mai mult abur, creșterea bulelor de abur reduc activitatea din miezul nuclear. Aceasta este o caracteristică de siguranță importantă întâlnită în majoritatea reactoarelor nucleare, dar nu în cazul lui RBMK-100 unde era folosit grafit pentru moderarea reactivității nucleului și pentru menținerea unei reacții nucleare continue în miez. Cu cât miezul nuclear se încălzea mai tare și producea bulele de abur, miezul nuclear devenea mai reactiv creând o buclă de feedback pozitiv numită și coeficient pozitiv gol.

Cu o zi înaintea dezastrului nuclear, operatorii de la centrala nucleară se pregăteau pentru o oprire totală și pentru efectuarea unor întrețineri de rutină la reactorul 4. Încălcând reglementările de siguranță, operatorii au dezactivat echipamentele centralei inclusiv mecanismele automate de închidere, conform „Comitetului Științific privind Radiațiile Atomice” al ONU.

La ora 01:23 a.m., din cauza defectelor de proiectare ale reactoarelor RBMK o cantitate imensă de abur s-a creat, care la rândul său a dus la crearea a mai multă reactivitate în miezul nuclear al reactorului numărul 4. Excesul de putere rezultat a provocat o explozie imensă care a desprins placa de 1000 de tone ce acoperea miezul reactorului, eliberând radiații în atmosferă și tăind fluxul lichidului de răcire al reactorului.

Imediat după, o a doua explozie și mai puternică a distrus clădirea reactorului și a aruncat bucăți ale miezului reactorului și grafit încins în jurul centralei, începând o serie de incendii intense atât în jurul reactorului distrus, cât și în jurul reactorului 3, care încă funcționa în momentul dezastrului.

Explozia a ucis doi muncitori ai centralei, ce au fost primii dintre mai mulți muncitori care aveau să moară la câteva ore după accident. Următoarele zile, echipajele de urgență au încercat să oprească incendiile și scurgerile de radiații iar numărul morților a crescut pe măsură de muncitorii din fabrică au cedat în urma radiațiilor puternice.

Cea mai mare parte a radiațiilor eliberate din reactorul nuclear care a cedat au fost iod-131, cesiu-134 și cesiu-137. Dacă iod-131 are o perioadă relativ scurtă de viață de câteva zile, cei de cesiu sunt o problemă pentru mediul înconjurator pentru mulți ani.

Pe 27 aprilie, locuitorii din Pripyat au fost evacuați dar mulți dintre ei deja se plângeau de greață, dureri de cap și vărsături, semne clare ale radiației. Oficialii au închis o zonă de 30 de kilometri pătrați din jurul centralei nucleare iar locuitorilor li s-a spus că or să se poată întoarce peste câteva zile.

În primele 4 luni de după accident, 28 de muncitori au murit. Vânturile de la momentul accidentului au dus radiațiile către nord-vest spre Belarus. Autoritățile sovietice nu s-a grăbit să comunice informații despre gravitatea dezastrului. Abia când alarmele de radiații de la o centrală nucleară din Suedia au început să sune, autoritățile au fost nevoite să dezvăluie amploarea crizei.

În doar 3 luni de la accident undeva la 31 de persoane muriseră de la expunerea la radiații sau din cauza altor efecte directe ale dezastrului. Mai mult de 6000 de cazuri de cancer tiroidian au putut fi legate de expunerea la radiații în Ucraina, Belarus și Rusia, chiar dacă numărul exact este imposibil de aflat.

Explozia a dus la un val de nebunie în rândul medicilor din țările Europei de est, aceștia sfătuind multe femei însărcinate să avorteze de frica unor malformații. În timp s-a aflat că aceste măsuri nu erau justificate, acestea primind doze mici de radiații.

La scurt timp, pădurile din jurul Cernobâlului au murit din cauza nivelului ridicat de radiații. Ulterior copacii au fost tăiați și îngropați.

Reactorul avariat a fost sigilat în grabă într-un sarcofag de beton. În ciuda contaminării și a riscurilor exploatării unui reactor cu defecte grave de proiectare, centrala a continuat să funcționeze până în decembrie 2000. Centrala și orașele Cernobâl și Pripyat au rămas închise.

Există câteva excepții, câteva sute de rezidenți ai zonei s-au întors în ciuda riscului iar oamenilor de știință și oficialilor guvernamentali le este permis accesul. Începând cu 2011, zona a fost deschisă turiștilor care au vrut să vadă efectele dezastrului.

Regiunea este acum cunoscută ca un sanctuar al animalelor sălbatice. În pădurile din jur se găsesc lupi, cerbi, râși, castori, vulturi, mistreți, elani și urși. Dar aceasta nu înseamnă că zona va reveni la normal în viitorul apropiat. Din cauza radiațiilor zona din jurului centralei nucleare nu va fi sigura pentru locuit pentru cel puțin 20.000 de ani.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ