Felul în care vorbim ne dezvăluie personalitatea? Stilul este omul însuşi?

Felul în care vorbim ne dezvăluie personalitatea? Când povestim o întâmplare, când descriem un peisaj, când vorbim despre sentimentele noastre, când interacţionăm cu cei din jur, alegem cuvinte care corespund gândirii noastre, felului nostru de a fi, stării de spirit din acel moment. Sunt, de cele mai multe ori, alegeri inconştiente, care relevă caracteristici importante ale personalităţii.

Cuvintele sunt energie, expresia unei reprezentări specifice despre viaţă, gândurile şi cuvintele ne condiţionează deopotrivă existenţa. Relaţia pe care o avem cu limbajul este una puternică, încărcată de amintiri, de experienţe, de o istorie personală, influenţată major de educaţie, de gradul de cultură şi de spaţiul geografic în care ne-am născut, de limba maternă. Felul în care vorbim este şi un reflex al stimei de sine.

Dobândirea capacităţii de a folosi limbajul verbal este una dintre etapele fundamentale în evoluţia omului. De la primele cuvinte articulate de felul “He!”, “Shh!”, Pst!”, “mano” (om), “aq’wa” (apă) etc., până la sintaxa complexă a limbilor actuale, au trecut sute de mii de ani, răstimp în care fiinţa umană a progresat constant, limbajul dezvoltându-se odată cu dezvoltarea creierului.

Printr-un cuvânt se poate salva totul sau se poate pierde totul. Cuvântul încurajează, acceptă, refuză, sancţionează, trădează, eliberează etc. În limbaj se cristalizează personalitatea, nivelul de cunoaştere al realităţii, abilitatea de a decoda informaţii, de a anticipa, de a modifica, de a găsi soluţii pentru diverse situaţii.

Felul în care vorbim şi personalitatea – câteva exemple

Când este vorba despre felul în care vorbim avem în vedere disponibilitatea unei persoane către comunicare, lexicul dominant, ritmul vorbirii, tonalitatea, in general, maniera în care se exprimă. De exemplu, în cazul persoanelor extrovertite, foarte receptive la lumea exterioară, sociabile, exteriorizându-şi cu uşurinţă sentimentele, vom putea constata că acestea pot vorbi despre aproape orice cu oricine, de obicei sunt cei care iniţiază şi întreţin o conversaţie, sunt bucuroşi să fie în centrul atenţiei.

Pe de altă parte, introvertiţii, concentraţi pe trăirile interioare, vorbesc mai puţin, gândesc şi observă mai mult, evită conversaţiile de complezenţă, nu au o problemă în a face faţă unor situaţii în care se află în centrul atenţiei, dar preferă să le evite. Limbajul lor, de multe ori, este mai abstract sau, în funcţie de situaţie, evaziv.

Există şi o altă categorie – ambiverţii – o combinaţie între introvertit şi extrovertit, care pot doar să asiste la o conversaţie, intervenind numai atunci când se discută ceva ce-i interesează sau îi pasionează, pentru care conversaţiile banale sunt, în general, lipsite de sinceritate, care se simt mult mai bine şi sunt mai volubili doar în cercul de prieteni.

Relevant, la nivelul limbajului, este şi faptul că persoanele neliniştite, veşnic nemulţumite tind să-şi exprime anxietatea emoţională, utilizând frecvent cuvinte din zona semantică a fricii, a îngrijorării, în timp ce persoanele echilibrate, optimiste au, de regulă, un discurs încurajator, tonic, vorbesc frecvent despre realizări, despre lucruri legate de muncă şi de rezultate.

Puterea cuvintelor derivă din felul în care vorbim

Se spune că “o imagine valorează cât o mie de cuvinte”, dar cuvântul, la rândul lui, ascunde o putere enormă, poate să aducă bucurie, încredere, dar şi tristeţe, suferinţă. Cuvântul face ordine în gânduri, prin cuvânt ne construim relaţiile cu cei din jur. Prin cuvânt exprimăm frumuseţea, iubirea, prietenia, solidaritatea, empatia, revolta, neliniştea, teama etc.

Există şi cuvinte “goale”, nu pentru că acestea, cuvintele, ar fi lipsite de sens, ci pentru că cei care le folosesc nu spun nimic, “vorbăria” lor este doar o mască pentru lipsa de substanţă a gândului, a faptelor, şi există “cuvinte mincinoase”, atunci când cineva le utilizează doar pentru a capta atenţia unui interlocutor, spunându-i lucruri false.

Cuvântul este o materie primă inepuizabilă şi extrem de maleabilă, capabilă să facă bine sau rău, să influenţeze, să manipuleze. Totul ţine de alegere, sintaxă şi stil. Traducând gândul, formalizând concepte, felul în care vorbim este o reflectare a identităţii noastre, prin chiar alegerea cuvintelor.

Este esenţial ca, în felul în care vorbim, să eliminăm cuvintele toxice, în favoarea celor cu impact constructiv, inclusiv în formulări care, la prima vedere, par banale şi fără efecte. Psihologii spun, de exemplu, că este o diferenţă notabilă între a spune (eventual, a repeta) “Sunt obosit!” şi “Am nevoie de o vacanţă!” sau “Vreau să mă odihnesc!”, pentru că, în timp ce prima formulare (“Sunt obosit!”) seamănă cu etichetarea unei situaţii de nerezolvat, celelalte variante afirmă o dorinţă care, foarte posibil, se va împlini.

Este o regulă simplă, evidentă – cine vrea să-şi facă ordine în viaţă trebuie să-şi facă ordine deopotrivă în gânduri şi în cuvinte. Felul în care vorbim cu noi înşine, cu cei din jur, atitudinile – toate vorbesc despre un fel de a fi, despre calitatea umană dobândită, despre intenţiile noastre.

Arată-mi cum vorbeşti, ca să-ţi spun cum eşti!…

Este o evidenţă că, indiferent dacă este vorba de reacţii verbale spontane sau de altele, îndelung cumpănite, de un limbaj prolix sau de unul esenţializat, toate dezvăluie aspecte importante de personalitate. Cei care, făcând abstracţie de situaţie sau de starea de spirit, îşi păstrează un ton calm al vorbirii sunt persoanele sigure pe ele, care vor cu orice preţ să păstreze controlul şi care ştiu că aceasta este calea pe care au ales-o conştient.

Cei care se exprimă în enunţuri simple, concise, dar cu sens, sunt, în general, persoane sincere, care preferă lucrurile clare şi care se bucură de viaţă în toată simplitatea ei. Alţii simt “bucuria vorbei”, sunt mereu tentaţi să umple tăcerile, pentru a completa ceea ce nu se spune, pentru a elimina ambiguităţile. Pentru ei, tăcerea este un semn că ceva nu este în regulă.

Vorbitul sacadat, cu propoziţii scurte, nervoase, cu ritm alert, poate fi un idiciu al stresului, al nesiguranţei, aşa cum frazele ample, nuanţate pot sugera o personalitate echilibrată, diplomată, care, de multe ori, reuşeşte să transmită, într-un mod acceptabil, chiar şi adevărurile deranjante.

“A vorbi o a doua limbă este ca şi cum ai avea al doilea suflet”

Aceste cuvinte – “A vorbi o a doua limbă este ca şi cum ai avea al doilea suflet” – au fost spuse de Carol cel Mare, fondator al Imperiului Carolingian, în urmă cu peste 1200 de ani. Acest “al doilea suflet”, felul în care vorbim, relaţia cu limbajul, într-o altă limbă, ar putea dezvălui laturi necunoscute ale personalităţii noastre.

Se pare că persoanele bilingve sau multilingve îşi amintesc mai bine un eveniment când este menţionat în limba în care a avut loc. De asemenea, anumite studii au indicat că simţul nostru moral este perturbat atunci când trebuie să facem alegeri într-o limbă străină, în sensul că o altă limbă decât cea natală produce un răspuns mai puţin emoţional.

De exemplu, s-a făcut “testul tramvaiului” cu mai mulţi voluntari bilingvi, obţinându-se rezultate diferite. Unii voluntari au fost întrebaţi, în limba maternă, ce ar face dacă ar conduce un tramvai care se defectează, nu mai poate fi oprit şi ar avea de ales între a acţiona un comutator care ar ucide o persoană aflată pe partea stângă, dar ar salva alte cinci, aflate pe dreapta, sau ar lăsa soarta să aleagă finalul, abţinându-se de la orice intervenţie. 50% dintre cei cărora li s-a spus în a doua limbă acest lucru au ales să sacrifice persoana şi numai 20% dintre cei cărora li s-a comunicat în limba maternă ar fi făcut acest lucru.

De asemenea, scrierea ne condiţionează viziunea spaţială şi temporală. Ni se pare normal să citim de la stânga la dreapta şi, prin urmare, să vizualizăm trecutul în stânga şi viitorul în dreapta. Acest lucru este vizibil în toate calendarele, în graficele economice etc., dar nu la fel gândesc cei care scriu şi citesc de la dreapta la stânga.

Nimic nu există în lume fără a fi şi în limbaj

Nimic nu există în lume fără a fi şi în limbaj, iar lumea ar fi altfel fără posibilitatea şi capacitatea fiinţei umane de a şi-o reprezenta prin cuvânt. Roland Barthes, unul dintre cei mai mari semioticieni al secolului al XX-lea, spunea, într-una dintre cărţile sale, “Discursul îndrăgostit”, că: “Ce ascunde limbajul meu, spune corpul meu. Corpul meu este un copil încăpăţânat, limbajul meu este un adult foarte civilizat”.

“Un adult foarte civilizat” ar trebui să fie limbajul fiecăruia dintre noi, mai ales că limitele limbajului individual trădează limitele personalităţii fiecăruia. Gândirea şi limbajul sunt cei doi piloni care au făcut posibilă dezvoltarea unuia dintre cele mai valoroase instrumente disponibile oricărui individ care trăieşte în societate: comunicarea.

Limbajul uman, asociat gândirii abstracte, creativităţii, conştiinţei de sine, emoţiei, spiritualităţii, memoriei, persuasiunii, este semnul inteligenţei noastre, la nivelul speciei şi, evident, la cel individual. Dacă mai adăugăm la toate acestea şi faptul că o treime din viaţă o petrecem vorbind, atunci ar trebui ca fiecare, pentru binele său şi al celor din jur, să fie preocupat de cultivarea acestui aspect al personalităţii şi al valorii sale, unul dintre cele mai puternice indicii ale respectului de sine.

“Le style c’est l’homme même” (“Stilul este omul însuşi” ) este o celebră expresie aparţinând lui Buffon (Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon), naturalist, matematician, filosof şi scriitor francez, din secolul al XVIII-lea, referindu-se la un adevăr general valabil, acela că fiecare om se individualizează prin maniera de exprimare, prin felul in care pune gândul in cuvânt, prin atitudini, gesturi, reacţii, prin stilul vestimentar etc.

Ar fi interesant dacă, dincolo de ceea ce subliniază acest adagiu, am încerca să conştientizăm – un pas important spre autocunoaştere – în ce măsură există diferenţe între “stilul” pe care îl “afişăm” şi felul în care suntem percepuţi de către ceilalţi.