Figuri de stil şi diverse alte procedee expresive, care ţin de sensul cuvintelor, de construcţii gramaticale, departe de a fi doar simple “ornamente”, acestea modelează felul în care gândim, simțim și comunicăm, sunt instrumente prin care limbajul dobândeşte profunzime, nuanță și vitalitate.
Nu există nimic în lume fără a fi şi în limbaj, iar lumea, fără capacitatea fiinţei umane de a şi-o reprezenta prin cuvânt, ar fi cu totul altfel, cu siguranţă mai săracă. În plus, limbajul, fie că este vorba de comunicarea cotidiană sau de alte contexte, fie că avem în vedere reacţiile spontane sau pe cele cumpănite îndelung, dezvăluie aspecte importante de personalitate. Traducând gândul în cuvinte, formalizând concepte, maniera în care vorbim – lexicul dominant, tonalitatea, ritmul vorbirii, figuri de stil utilizate natural, ca rezultat al unui exerciţiu constant al comunicării etc. – reprezintă o reflectare foarte interesantă şi relevantă a identităţii noastre, prin chiar felul în care alegem cuvintele.
“Le style c’est l’homme même” (“Stilul este omul însuşi” ) spunea Buffon (Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon) celebru filosof, scriitor, matematician şi naturalist francez, din secolul al XVIII-lea, referindu-se la adevărul general valabil, acela că omul se individualizează prin felul în care pune gândul în cuvânt, prin maniera de exprimare, prin atitudini, reacţii, gesturi etc.
Figuri de stil cu puternic efect expresiv în limbajul cotidian
Când vorbim de figuri de stil (metafore, comparaţii, personificări, epitete, hiperbole, etc., ca să le menţionăm pe cele mai cunoscute şi fără a ne ocupa de clasificările stricte, specializate, din cărţile de teorie literară), obişnuim să le raportăm la literatură, acolo unde au rolul de a transforma limbajul dintr-un mijloc de transmitere a informației într-un spațiu al creației, nu doar “înfrumuseţând” textul, ci deschizând căi noi de interpretare, invitând cititorul să participe activ la construcția sensului. Un roman, un poem sau o nuvelă prind contur și vibrație atunci când autorul reușește să dea cuvintelor o forță simbolică, emoțională sau sugestivă. Prin aceste procedee, literatura devine mai mult decât o poveste – devine experiență, emoție, reflecție.
Pe de altă parte, este important de ştiut că figurile de stil nu se limitează la spațiul artistic, sunt prezente, de cele mai multe ori spontan, în comunicarea de zi cu zi. Folosim metafore când descriem stări, caracteristici (“X are o minte ascuțită”), folosim comparații pentru a explica mai clar un aspect, apelăm la ironie în conversații, la jocuri de cuvinte, pentru a destinde atmosfera, la repetiții, pentru a ne întări argumentele. Aceste mecanisme fac limbajul mai viu, mai persuasiv. În publicitate, în discursurile publice, în comunicarea profesională sau interpersonală, expresivitatea devine un instrument de influență și eficiență.
De fapt, importanța figurilor de stil constă în capacitatea lor de a crea punți între oameni. Acestea nu spun doar ce gândim, ci cum gândim și cum simțim, ne permit să “traducem” experiențe abstracte în imagini accesibile, să transformăm idei complexe în mesaje clare sau să adăugăm un strop de umor acolo unde limbajul standard ar fi prea rigid. Iată câteva figuri de stil/ procedee din categoria celor mai puţin cunoscute (ca denumire şi definiţie), dar pe care mulţi le folosesc spontan, cu efecte de necontestat:
Figuri de stil – paronomaza, pentru efecte expresive, ironice, ludice
Paronomaza sau paranomasia (din latinescul “paronomasia” şi grecescul “para”/ lângă și “ónoma”/ nume) este o figură de stil care constă în alăturarea unor cuvinte asemănătoare ca sonoritate, dar diferite ca sens, pentru a crea efecte expresive, ironice, ludice sau memorabile. Este o formă de joc de cuvinte, un fel de exprimare foarte subiectivă a unei idei.
De exemplu, „Cine împarte parte-și face!”, “Nu-i vina vinului că-l bei tu prea des”, , “Cine se scuză, se acuză” (“Qui s’excuse s’accuse”), “Mor și de frică și de frig”, “Dum spiro spero” (în latină, cu sensul: “Cât timp respir, sper”) sau câteva exemple din zicerile umoristului moldovean, Efim Tarlapan, din volumul “Buturuga mică”- “Judecata e oloagă când lipseşte-n cap o doagă”, “Cât de strâmb vrei să șezi, dar vorba dulce s-o așezi!”,, “Eva e fără ripostă, Coastă care ne cam costă” sau, din limbajul colocvial – “Taxi pe valoare adăugată”, “Codrul bunelor maniere”, “Paragini aurii”, ”Un popă cu naosul roşu” (exemplele din urmă preluate din Angela Gradinaru,“Valori semantico-stilistice ale paronimiei”, în revista “Limba română”).
Calamburul – predispoziţie ludică, efect de surpriză
Calamburul, joc de cuvinte bazat pe ambiguitate, pe interpretări multiple ale aceluiași cuvânt sau ale aceleiași structuri lingvistice, se “înrudeşte” cu paronomaza, în sensul că ambele procedee mizează pe asemănarea fonetică dintre două cuvinte sau expresii, pe efectul de surpriză, dar și pe dublul sens al unui cuvânt/ expresie, având efecte umoristice sau ironice, oferind o perspectivă elocventă asupra creativității şi flexibilităţii limbii.
Au intrat în limbajul cotidian (colocvial) calambururi precum: „mica duplicitate”, „statul de drepți”, „economia de paiață” „reforma fără fond”, „mai mult ca prefectul”, „stângul la replică”, „purtător de cuvinte”, „isteria neamului” etc. sau cele create de mari scriitori – “La cărți, c-un as, ești asasin, / Cu spade-n luptă, spadasin” (I.L. Caragiale), “Viziunea vizuinii” (titlul unui volum semnat de Marin Sorescu) sau „Gazela de perete”, „Afinități selective”, „Roșul ușor e rozul iluzor”, „L’envers est en vers, l’endroit est a droit” (Șerban Foarță).
Predispoziţia ludică şi extraordinarul simţ al limbii se concretizează sub forma calamburului şi în întreaga operă a lui Nichita Stănescu – „Și-am zis verde de albastru, / mă doare un cal maiastru, / și-am zis pară de un măr, / minciună de adevăr, / și-am zis pasăre de pește, / descleștare de ce crește, / și secundă-am zis de oră, / curcubeu de auroră, / am zis os de un schelet, / am zis hoț de om întreg, / și privire-am zis de ochi / și că-i boala ce-i deochi” sau “Noi știm că unu ori unu fac unu,/ dar un inorog ori o pară/ nu știm cât face./ Știm că cinci fără patru fac unu,/ dar un nor fără o corabie/ nu știm cât face […] Numai tu și cu mine/ înmulţiţi și împărțiți/ adunați și scăzuți/ rămânem aceiași…/Pieri din mintea mea! /Revino-mi în inimă!” (“Altă matematică”).
Figuri de stil – oximoronul, sensuri noi, paradoxale
În literatură, dar şi în limbajul obişnuit, efecte deosebite, surprinzătoare se pot obţine şi cu ajutorul unei alte figuri de stil – oximoronul – prin care se asociază doi termeni contradictorii, obţinându-se o expresie aparent paradoxală, dar cu semnificaţii mascate: “linişte asurzitoare”, “ordine haotică”, “prudenţa nesăbuită”, “tăcere grăitoare”,“Festina lente!” (“Grăbește-te încet!”) sau chiar atât de utilizata sintagmă, astăzi, “realitate virtuală”.
Oximoronul (din lat. “oxus”/ ascuțit, pătrunzător, deștept și “moros”/ tocit, prost) este prezent frecvent în literatură, în poezie mai ales, pentru a surprinde complexitatea emoţiilor, a gândurilor, pentru a da textului surpriză şi profunzime – “Așa-s de negri ochii tăi, lumina mea!” (Lucian Blaga), “De unde-și are raiul -/ lumina? Știu: Îl luminează iadul/ cu flăcările lui!” (Lucian Blaga), “Suferință tu, dureros de dulce” (Mihai Eminescu), “Flori de mucigai” (Tudor Arghezi) etc.
Figuri de stil – asindetonul
Asindetonul (din gr. “asyndeton”- “fără legătură”/ “neconectat”) este o figură de stil care constă în eliminarea conjuncțiilor copulative (şi, nici, sau, dar, iar) dintre cuvinte, propoziții sau fraze, pentru a crea un ritm rapid, energic, condensat. Este opusul polisindetonului (care folosește multe conjuncții).
Celebra frază a lui Iulius Caesar –“Veni, vidi, vici!” (“Am venit, am văzut, am învins!”) este un exemplu clasic de asindeton.
În literatură, asindetonul, care are ca efect juxtapuneri de grupuri verbale sau nominale, este frecvent în proză, unde conferă o anume cadenţă naraţiunii – “Paseri necunoscute, fără număr, stăpânitoare a tuturor elementelor, umplu singurătăţile de o viaţă aparte, tainică, formidabilă. Omul, vulpea, hultanul pun în viaţa lor episoade cu totul neînsemnate. Stăteam uimit, privind cu spaimă mulţimea de pe grind” (Mihail Sadoveanu, “Tara de dincolo de negură”).
În limbajul comun, în discursuri, asindetonul conferă dinamism, intensitate, persuasiune mesajului – “Învaţă să fii empatic, tolerant, generos, raţional!”, “Muncă, sudoare, luptă, vis!”, “Soare, vânt, mare, libertate!”, “Merg, caut, sper, continui!”, “A intrat, a tăcut, a privit” etc.
Zeugma – subliniere, economie de mijloace, ritm
Zeugma este una dintre acele figuri de stil (procedeu retoric) la care apelăm intuitiv, pentru a transmite mai rapid un mesaj, pentru ritm şi concizie în exprimare. Se referă la faptul că un singur termen guvernează mai multe cuvinte, dar cu sens diferit în raport cu fiecare. De exemplu, în enunţul “Îşi pierduse cheile și răbdarea”, verbul „a pierde” are sens propriu referitor la “chei” (obiect) și figurat/ abstract, referitor la “răbdare”, unind două contexte într-un mod inedit,
De “zeugma” este vorba şi în formulări de felul: “Avea un palton nou și speranțe puține”, “A pierdut trenul și orice chef de drum”, “A gustat vinul și libertatea” etc.
Alte figuri de stil, procedee retorice sau lexicale, pentru o comunicare mai “nuanţată”
Antonomaza – expresivitate condensată
Antonomaza (din gr. “antonomasia” – “anti”/ în loc de şi “onoma” – nume ) este o figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau invers, un nume comun / o expresie descriptivă în locul unui nume propriu, cu scopul de a caracteriza, de a sublinia o calitate, de a conferi expresivitate sau de a evita repetarea. Antonomaza funcționează ca un “cod” cultural care intensifică expresivitatea fără a lungi discursul.
De exemplu: “Luceafărul poeziei româneşti” (Eminescu) sau, în limbajul comun, “El este un Don Juan” (seducător), “Nu fi un Iuda!” (trădător) , “A venit Zorro să ne salveze”, “Un Hercule al școlii” (un băiat foarte puternic), “Regele fotbalului” (Pelé), “Șefu’ e un Napoleon azi – atacă tot!” etc.
În epoca actuală, dominată de viteză și concizie, antonomaza devine o formă eficientă de comunicare, deseori folosită în publicitate, in presă, discursuri publice și conversații informale.
Hipocorismul – “vorbirea mângâietoare”
Hipocorismul (din gr. “hypokoristikos” < “hypokorisma”/ “vorbire mângâietoare”) sau “diminutivul afectiv” – este un procedeu lexical prin care se construiesc forme afective, diminutivale sau “alintate” ale unui nume propriu/ persoană, animal, uneori obiecte. Este folosit în contexte familiare, pentru a crea o atmosferă caldă, pentru exprimarea afecțiunii, intimității, tandreții sau jocului afectiv – Mihai/ Mihăiță, Mișu, Ion/ Ionuţ, mamă/ mami, mămică sau bunicuţ, motănaș, struguraș, fluieraş etc. Hipocorismul arată că limbajul afectiv nu este “exces poetic”, ci un mecanism social real al apropierii, cu rol mediator, afectiv.
Este de subliniat, totuşi, că nu este recomandat excesul de diminutive, nici în literatură, nici în limbajul cotidian, deoarece poate crea senzaţia de artificialitate, falsitate. În urmă cu peste un secol, Titu Maiorescu îi avertiza pe scriitori să nu cadă în capcana diminutivelor şi să observe că, pe cât de expresive sunt acestea, de pildă, în poezia populară, pe atât de ridicole pot fi în literatura cultă, în limbajul colocvial sau, cum putem observa cu uşurinţă, astăzi, în mass-media, în publicitate, unde diminutivele pot discredita aproape orice subiect (“Nu este corect să fie reduse cheltuielile bugetare pentru mămicuţe”, auzim, exasperant, in comentariile din mass-media s.a.m.d.).
Preteriția (paralipsa) – creează suspans sau atenţie
Preteriția (paralipsa) este o figură retorică prin care vorbitorul spune că nu va vorbi despre ceva, dar tocmai atrage atenția, de fapt, asupra acelui lucru. Se folosește în discursurile argumentative, satirice, persuasiv-retorice.
Poate fi un mod de a prezenta o critică, un reproș sau un compliment ascuns – “Nu voi aminti faptul că ai întârziat din nou…” (tocmai a fost amintit acest fapt), “Nu e cazul să vorbesc despre generozitatea ta exagerată” (aluzie ironică la zgârcenie), “Nici nu mai spun câte greșeli ai făcut” (tocmai spune că au fost multe), “Nu vreau să-l laud, dar este cel mai harnic dintre toți” (lauda este explicită), ”Nu vreau să fiu răutăcios, dar ai exagerat ieri…” (permite exprimarea indirectă a criticii), “Nu voi discuta acum problema, dar o țin minte” (oferă spațiu, menajează sensibilități) etc.
Preteriția este un mod de a vorbi „pe două voci”– una aparent reținută, cealaltă clar insinuantă. Procedeul permite formularea unei opinii delicate, fără a o enunța brutal. Este o strategie de politețe, ironie sau diplomație, utilizată frecvent în discuții sociale și profesionale. Prin preteriție, putem critica fără a părea agresivi, putem lăuda fără emfază sau putem atrage atenția asupra unui aspect sensibil, fără a-l expune direct.
Comunicarea şi figurile de stil – un teren flexibil, adaptabil
Aşadar, diverse figuri de stil (chiar dacă denumirile lor sunt mai puţin cunoscute), în condiţiile în care conştientizăm posibilitatea utilizării lor, pot face comunicarea cotidiană mai expresivă, mai vie, ne pot ajuta să transmitem mesaje complexe în forme scurte (antonomaze), permit aluzia, ironia sau politețea (preteriția), cresc eficiența comunicării, creează legături sociale prin umor, ironie, complicitate, sunt naturale în limbajul spontan, nu doar literare.
În ansamblu, figurile de stil transformă comunicarea cotidiană într-un teren flexibil, adaptabil și profund uman. Acestea creează punți între interlocutori, oferă culoare conversațiilor, facilitează înțelegerea și permit exprimarea emoțiilor cu o subtilitate pe care limbajul comun, “obosit”, nu o poate atinge. Ceea ce numim, uneori, “vorbire împodobită” este, de fapt, limbajul natural al relațiilor, al umorului, al ironiei și al empatiei – dovada că fiecare dintre noi practică, zi de zi, o formă spontană de artă comunicativă.
