Pisicile – sursă de inspiraţie şi simboluri fascinante în artă. Între mister, independență și alter ego artistic

Pisicile, frumoase, graţioase, inteligente, capricioase, jucăuşe, alintate, prezenţe familiare în viaţa omului, nu au fost/ nu sunt doar animale de companie, ci şi o sursă constantă de inspiraţie (ca şi alte animale, de altfel) pentru mari artişti (pictori, mai ales), care au sesizat şi redat, în operele lor, natura iscoditoare, aura de mister, ambiguitate şi simbolism a acestor mici feline.

Fascinația artiștilor pentru animale este foarte veche și are mai multe explicații, care țin de legătura ancestrală a omului cu natura, în toate manifestările ei, de faptul că animalele permit artiștilor să exprime emoţii, să vorbească despre iubire, frică, tandrețe, agresivitate sau inocență, fără a reprezenta direct omul, acestea devenind un fel de oglindă a naturii umane. Apoi, în multe culturi, unele animale (inclusiv pisica) erau considerate sacre sau “mesageri divini”, toteme, spirite protectoare, dimensiune mitologică şi spirituală care le conferă un loc special în artă.

În Egiptul antic, Zeiţa Bastet era venerată în chip de pisică divină, ocrotitoare şi binefăcătoare a omului. În diverse opere de artă, care împodobeau templele, era reprezentată cu un cuţit retezând capul “Balaurului întunericului”, pisica simbolizând agilitatea pusă de zeiţă în slujba oamenilor, ajutându-i să biruie duşmanii ascunşi.

Indienii din America de Nord considerau şi ei pisica drept un “animal sfânt”, “atentă, şireată şi chibzuită”, capabilă să-şi atingă întotdeauna scopul.

În Roma antică şi în Epoca Otomană, la Istambul, pisicile erau preţuite pentru abilităţile lor de a proteja recoltele de distrugerile şoarecilor, fiind văzute ca un fel de spirite protectoare ale gospodăriilor.

Pisicile în arta modernă şi contemporană. Mister, independență și alter ego artistic

Animalele (implicit, pisicile) ocupă un loc esențial în arta modernă și contemporană, nu doar ca subiecte/ imagini “vizuale”, ci şi ca purtătoare de sensuri profunde. Acestea reflectă stările emoţionale ale omului, în relaţie cu el însuşi şi cu lumea, sunt proiecţii alter ego ale artistului și invită privitorul/ receptorul la introspecție.

În arta modernă, pisica devine frecvent un simbol privilegiat al ambiguității erotice, situat la granița dintre inocență și dorință, domestic și sălbatic, vizibil și ascuns. Spre deosebire de alte animale cu semnificații mai stabile, pisica este asociată cu misterul, independența și corporalitatea instinctuală, ceea ce o transformă într-un instrument ideal pentru explorarea tensiunilor subtile, adesea reprimate sau sugerate indirect.

În alte contexte, de pildă în arta suprarealistă și simbolistă târzie, pisica este adesea asociată cu visul, noaptea și inconștientul. Caracterul ei nocturn și comportamentul imprevizibil o leagă de zonele ascunse ale psihicului, unde dorința nu este raționalizată, ci trăită instinctual. Astfel, pisica devine un mediator între real și imaginar, între corp și dorință, între ceea ce este permis și ceea ce este reprimat. Iată câteva exemple de opere celebre în care pisica apare ca simbol încărcat de sensuri şi semnificaţii multiple:

Edouard Manet, “Olympia” – pisica, simbol al feminității și al senzualității

Edouard Manet, precursor al impresionismului, într-un tablou celebru, intitulat “Olympia” (1863), prezintă un nud de femeie, căreia o servitoare îi aduce flori, iar la picioarele femeii atrage atenţia o pisică neagră. Nu este un detaliu întâmplător, pisica neagră sugerând, în acest context, nonconformism, provocare, independenţă, un fel subtil de a accentua senzualitatea femeii, în contrast cu imaginile nud din tablourile clasice. Este o lucrare emblematică pentru felul în care pisica este asociată cu grația, autonomia și erotismul subtil. Tablou se află, în prezent, la Musee d’Orsay, din Paris.

Balthus (Balthasar Klossowski) – pisicile, elemente-cheie ale universului simbolic

Balthasar Klossowski, cunoscut cu numele de artist Balthus, este un pictor polonezo-francez, din secolul trecut, extrem de îndrăzneţ, dar şi rafinat, în picturile sale – cele mai multe cu figuri feminine, alături de care pisicile sunt aproape nelipsite, sugerând amestecul de inocentă şi instinctualitate, tensiunea dintre copilărie și maturitate, simboluri (pisicile) interpretate frecvent ca alter egouri ale personajelor umane.

“Nud cu pisică”, “Pisica în oglindă”, “Regele pisicilor” (autoportret) sunt doar câteva dintre tablourile care arată că pisicile, în opera lui Balthus, ocupă un loc central. Nu reprezintă simple elemente de decor, ci simboluri-cheie.

Fascinat de pisici încă din copilărie, Balthus a realizat chiar si un mic album de desene, intitulat “Mitsou” (1921), dedicat pisicii sale pierdute, album prefațat de poetul Rainer Maria Rilke.

În tabloul “La Rue” (“Strada”), din 1933, pisica apare într-o scenă urbană aparent banală, dar plină de tensiune – mica felină pare un observator tăcut al comportamentului uman, simbol al vigilenței și al distanței emoționale, o prezență care accentuează atmosfera de straniu și neliniște.

“Le Roi des Chats”/ “Regele pisicilor” (1935) este un autoportret simbolic, în care Balthus se asociază cu figura pisicii – pisica, simbol al putereii creatoare și al libertății absolute, iar artistul, ființă solitară, instinctuală, suverană.

Una dintre lucrările cele mai cunoscute şi apreciate ale lui Balthus este “Thérèse Dreaming” (1938), în care animalul (pisica) devine proiecția subconștientului personajului.

În “La Salle de séjour”/ “Camera de zi” (1942), pisica este integrată într-un interior domestic – este martor tăcut al tensiunilor familiale, simbol al privirii ascunse (privește, observă, știe), accentuează atmosfera teatrală a scenei. Este creată, de fapt, o metaforă a actului de a privi.

În “La Montagne”/ “Muntele” (1937), pisica apare într-un context simbolic mai larg – legătură între domestic și arhaic, animal totemic, mitologic, prezență stabilizatoare într-un spațiu psihologic neliniștitor.

Leonor Fini – pisicile, simbol al misterului, al ambiguității şi al desăvârşirii

Leonor Fini (1907 – 1996), pictoriţă suprarealistă, designer şi ilustratoare argentiniano- italiană (născută la Buenos Aire, tatăl argentinian, mama, italiancă), o prezenţă inconfundabilă în arta secolului al XX-lea, a fost fascinată, la rândul ei, de pisici, pe care le asociază, în creaţiile sale, cu feminitatea, nu într-un sens idealizat, ci ca expresie a autonomiei și puterii senzuale. Ea însăşi, povesteau apropiaţii, obişnuia, să-şi distreze oaspeţii sau, uneori, ieşea în public deghizându-se cu o mască de felină.

Avea acasă în jur de 17 pisici, pe care nu le trata ca pe animale de companie, ci ca fiinţe suverane, mici zeităţi ale casei, muze, regine.

Veneraţia pentru pisici a Leonorei Fini pare să fi început la Trieste (în nord-estul Italiei, locul de naştere al mamei sale şi un remarcabil centru intelectual şi cultural), unde a avut loc prima întâlnire cu o pisică – o enigmatică apariţie, care i-a marcat imaginaţia, devenind motivul-simbol central al operei sale artistice.

Prin urmare, pisicile sunt o prezenţă simbolică predominantă în opera pictoriţei Leonor Fini, care le-a reprezentat constant ca pe ființe regale, dominante, uneori mitologice, subliniind o erotizare a forței și a independenței, nu a pasivității. Erotismul devine astfel o formă de afirmare identitară, iar pisica funcționează ca simbol al unei feminități care refuză să fie controlată.

Tablourile celebre cu pisici ale Leonorei Fini

Sunt celebre, de pildă, “Autoportret cu pisici”, “Marea Paradă a pisicilor” (60 de ilustraţii cu pisici, reunite într-un album, în 1973), “Fete şi pisici pe leagăn”, “Beauty”, „Reading Girl with Cat” etc., dar, poate, cele mai relevante sunt “Viaţa ideală”(1950) – o femeie, ca o zeiţă, înconjurată de pisici, fiecare distingându-se prin postură, privire, culoare, mesajul fiind de armonie desăvârşită intre energia felină şi feminitate – şi “Duminică după-amiaza” (1980), cu portrete ale artistei, alături de pisicile ei, aşezate unele lângă altele ca nişte figurine delicate. Biografii pictoriţei spun că acest tablou (“Duminică după-amiaza”) era purtat aproape ritualic de Leonor Fini, în fiecare an, în călătoriile sale dintre Paris şi reşedinţa de la ţară, unde se bucura de liniştea şi tihna locului.

Pablo Picasso – pisicile și identitatea artistului

În picturile lui Pablo Picasso, unul dintre cei mai mari artiști ai secolului al XX-lea, reprezentativ pentru mişcarea avangardistă (cubismul), pisicile (pe care le-a îndrăgit nespus) sunt prezente frecvent, şi nu doar cu rol decorativ, ci cu semnificaţii multiple.

Nenumărate vieţuitoare sunt prezente în desenele şi picturile lui Pablo Picasso (bufniţe, câini, cămile etc.), dar niciun animal nu a fost surprins într-o manieră atât de complexă precum pisica, inspirat fiind de Minou, pisica siameză alături de care a înfruntat foametea şi depresia (în Paris, la începutul secolului trecut), una dintre cele mai dificile perioade din viaţa artistului (“Perioada albastră”, din picturile sale).

Picasso a fost profund interesat de latura instinctuală a existenței. În viziunea lui, omul nu apare ca o ființă idealizată, ci una dominată de impulsuri primare – dorință, frică, agresivitate. Pisica este prezentă în operele sale în scene domestice, naturi moarte, reprezentări simbolice, dar aproape niciodată ca animal “drăgălaș”. Este, mai degrabă, expresie a vitalităţii crude, instinctuale, ca în “Cat Catching a Bird” (1939).

Chiar şi atunci când pisica este surprinsă în scene domestice – în interiorul casei, lângă femei sau copii (ca în gravurile din anii 1930 – 1940) – se poate “simţi” un contrast între aparenta liniște a spațiului și agresivitatea latentă, un adevărat laitmotiv al creaţiei lui Picasso (conflictul nu este excepția, ci regula).

Spre deosebire de Balthus sau de Eduard Manet, unde pisica sugerează erotism și autonomie feminină, la Picasso pisica este adesea asociată cu relaţiile pasionale, tensionate, cu instinctul dezlănţuit.

O altă dimensiune simbolică identificabilă în picturile lui Picasso este legată de ipostaza autoreflexivă, pisica – fiinţă instinctuală, solitară, dominatoare – exprimând şi o figură a puterii creatoare (artistul este cel care “devorează” realitatea pentru a o transforma în artă).

Henri Matisse – pisicile, echilibrul şi calmul vieţii cotidiene

În pictura lui Henri Matisse, pisica dobândeşte o semnificație aproape opusă față de Picasso. Dacă la Picasso, pisicile întruchipează conflictul și agresivitatea, la Matisse simbolizează calmul, echilibrul, liniştea, intimitatea și armonia decorativă.

Pentru Matisse, arta nu trebuie să șocheze, ci să ofere “un fotoliu confortabil pentru spirit”. În acest cadru, pisica apare ca o prezență naturală, calmă, integrată în viața domestică.

În tabloul “Woman with a Cat” (1910), de exemplu, o femeie ține o pisică în brațe, impresia pe care o produce fiind de tandrețe, apropiere, confort, pisica devenind un fel de extensie a stării de bine, nu o forță perturbatoare, un simbol al vieţii cotidiene senine, echivalent vizual al confortului emoțional, reflectând idealul artei ca refugiu al spiritului.

In ultimul deceniu al vieţii sale, Matisse a fost foarte bolnav, petrecând cea mai mare parte a vieţii sale într-un scaun cu rotile sau în pat, având alături pisicile sale dragi, pe Minouche și Coussi.

Mulţi alţi pictori au îndrăgit pisicile, chiar dacă nu toţi au tablouri reprezentative cu aceste minunate feline – Gustav Klimt, Paul Klee (care avea o superbă pisica albă, nelipsită din atelierul său şi care-l însoţea peste tot), Kandinsky etc.

“Cea mai mică felină este o capodoperă”…

Leonardo da Vinci spunea că “pisica, cea mai mică felină, este o capodoperă”, iar Jean Cocteau, pictor, poet, cineast, mărturisea, cu tandreţe, că “iubeşte pisicile pentru că îi place casa în care locuieşte și, încetul cu încetul, ele devin sufletul ei vizibil”.

Frumoase, misterioase, jucăuşe, inocente, afectuoase, imprevizibile uneori, contemplative, capricioase alteori, putând dezvolta ataşamente faţă de oameni la fel de puternice ca cele observate la câini și copii, pisicile nu numai că ne înfrumuseţează viaţa, când le avem în preajmă, dar au fost, de-a lungul timpului, adevărate “muze” pentru artişti, care le-au conferit valenţe simbolice complexe, legate de libertate, feminitate, eros, vis, subconştient, onestitate, nonconformism, introspecţie etc.