Flacăra olimpică – cel mai puternic simbol al JO

Flacăra olimpică sau “Torța olimpică”, unul dintre cele mai puternice şi durabile simboluri ale Jocurilor Olimpice, care va “aprinde” şi spiritul celei de-a XXXIII-a ediţii, din acest an, 2024, de la Paris, a devenit, în timp, expresia spiritului sportiv global, a fair-play-ului, întruchipând idealul de pace, unitate și excelență atletică, de perseverenţă, efort şi determinare, calități esențiale pentru sportivi și pentru întreaga umanitate.

Pentru flacăra olimpică s-a instituit ritualul ca aceasta să fie aprinsă, într-o ceremonie specială, cu câteva luni înainte de începerea Jocurilor, în Grecia, la Olympia, la templul zeiţei Hera, unde au început aceste competiţii în antichitate. Cu ajutorul unei oglinzi, se captează razele soarelui şi, cu o torţă, se aprinde flacăra olimpică. Aceasta parcurge apoi drumul până în ţara în care urmează să se desfăşoare Jocurile Olimpice.

Flacăra olimpică – origine şi funcţii ritualice

În Grecia antică, între secolele al VIII-lea i.Hr. (776 i.Hr.) şi al V-lea d.Hr., Jocurile Olimpice (în greacă,”Olympiaki agones”) se desfăşurau în apropierea pădurii sacre din Olympia, unde, potrivit miturilor, îşi aveau lăcaşul zeii care coborau, din când în când, în lumea muritorilor.

Grecii au ţesut nenumărate legende în jurul începuturilor Jocurilor Olimpice. Unele spun că Hercule (Heracles), fiul lui Zeus şi al reginei Alcmena, renumit pentru puterea sa şi pentru numeroasele sale aventuri eroice, precum “cele douăsprezece munci”, a construit, în onoarea tatălui său, stadionul olimpic (cu o lungime de şase sute de paşi), unde aveau loc probe hipice şi atletice – aruncarea discului, săritura în lungime, pentatlonul etc.

Începând cu cea de-a şaptea ediţie, cea din anul 752 i.Hr., campionii olimpici primeau ca răsplată o coroană de măslin sălbatic, o ramură de palmier şi un sul de lână roşie, fiind consideraţi adevăraţi eroi, celebraţi în localităţile lor de baştină.

Dintre regulile care guvernau aceste competiţii, mai importante erau acelea care stabileau ca sportivii să nu fie sclavi, să nu fie de o moralitate îndoielnică, să nu încerce să-şi intimideze adversarii sau să-i corupă pe arbitri, să nu contrarieze publicul în niciun fel. Sportivii evoluau complet dezbrăcaţi (aşa cum trebuiau să stea şi antrenorii), motiv pentru care femeile nu aveau voie să asiste la aceste competiţii. Se mai spune că accesul femeilor a fost interzis şi după ce o femeie a câştigat la o cursă de atelaje, fără ca numele ei să fie consemnat (fiind trecut numai numele proprietarului).

Alte legende spun că, în timpul întrecerilor sportive, aveau loc şi procesiuni cu torţe – Lampadedromii – pentru a-i onora pe zei, sportivii alergând pe o mică distanţă, de la un “foc sacru”, până la altarul lui Prometeu, cel care a adus oamenilor focul.

Flacăra olimpică în organizarea modernă a JO

Ideea de a restaura ritualurile Jocurilor Olimpice ale antichităţii, deşi existase de mai mult timp, a fost pusă în practică de către Pierre de Coubertin, istoric şi pedagog francez, care, în 1892, a adresat un astfel de apel, într-un amfiteatru de la Sorbona, stabilindu-se un prim Congres olimpic, în 1894.

Ideea “actualizării” flăcării olimpice a fost lansată în 1928, pentru Jocurile Olimpice de vară, de la Amsterdam, iar prima ștafetă a fost înființată pentru Jocurile Olimpice de vară din 1936, de la Berlin. Pentru Jocurile Olimpice de iarnă, flacăra a fost aprinsă pentru prima dată în 1952, cu ocazia JO de la Oslo.

Aprinderea flacării olimpice se face, cu ocazia fiecărei ediții, în fața templului Herei, din Olympia, în prezența membrilor Comitetului olimpic, utilizându-se o oglindă parabolică, pentru a concentra razele soarelui și a aprinde flacăra, aşezată apoi într-o urnă ceramică şi transportată la stadionul antic din Olympia. În timpul procesiunii se trece prin fața unui măslin sălbatic, din care este tăiată o creangă, simbol al păcii și al recompensei pentru câștigătorii Jocurilor.

Respectându-se ritualurile vechi, “preotesele” o escortează pe “Marea Preoteasă” (rol interpretat anul acesta de actrița greacă Mary Mina), care întinde torţa pentru a o aprinde, după care o înmânează primului purtător al flacării olimpice.

Flacăra olimpică este dusă astfel de mii de purtători de torţe, traversând numeroase ţări, inclusiv pe apă, aer și chiar în spațiu (cum s-a întâmplat pentru Jocurile Olimpice de vară din 2000, de la Sydney), până ajunge în ţara gazdă (anul acesta, Franta). Ultimul purtător de torţă este, în general, un campion al țării în care se desfăşoară Jocurile Olimpice, care duce flacăra până la stadionul olimpic, unde este aprinsă uriaşa “urnă olimpică”, cea care va fi stinsă doar la ceremonia de închidere a JO.

Flacăra olimpică la JO 2024, Paris

În epoca actuală, pentru ca flacăra olimpică să “călătorească” în cele mai bune condiţii, sunt valorificate noile tehnologii, pentru ca torţa să fie uşoară şi pentru ca flacăra să nu se stingă. De asemenea, oraşul organizator are libertatea de a inova în privinţa materialelor, formelor şi culorilor utilizate în realizarea torţei.

Au fost, în trecut, câteva situaţii în care flacăra olimpică s-a stins în timpul drumului – de exemplu, în 1976, la Montreal, o furtună violentă a stins flacăra în timpul Jocurilor, la câteva zile după deschidere, la fel in 2004, chiar pe stadionul din Atena, la JO din 2012, în drum spre Londra. În astfel de cazuri, există lanterne speciale, care conţin “flacără de urgenţă”/ “flacăra-mamă” şi de la care se reaprinde torţa.

Anul acesta, ca şi la ediţiile anterioare, flacăra olimpică este vegheată zi şi noapte, de zeci de polițiști și jandarmi responsabili cu protejarea purtătorului și a focului olimpic – vor fi, în total, 10 000 de purtători de ştafetă.

Torţa olimpică pentru JO 2024, Paris, a fost proiectată de către designerul francez Mathieu Lehanneur. Măsoară 70 de centimetri înălțime, are un diametru de 3,5 centimetri la extreme și 10 centimetri în centru, o greutate de 1,5 kg şi este făcută dintr-un inel parcă suspendat deasupra unei baze metalice ( din oţel reciclat) şi care creează un efect de valuri. La Paris, flacăra olimpică va fi găzduită pe toată durata JO în grădinile Tuileries, la Grand Bassin Rond, vizavi de Piramida Luvru.

Traversând ţări şi continente, flacăra olimpică este cel mai puternic simbol al continuităţii, al prieteniei, păcii şi unităţii, al spiritului sportiv, al excelenţei spiritului uman. Reunind sportul cu educaţia şi cultura, olimpismul încearcă să creeze, de fapt, un stil de viaţă, bazat pe bucurie, pe valoarea educativă a exemplului, pe respectul pentru principiile etice fundamentale.

Alte simboluri ale Jocurilor Olimpice

Mesajul peste timp al flacării olimpice este completat şi de alte simboluri menite să dea sens acestui eveniment – JO – de o excepţională anvergură.

Tot Pierre de Coubertin, “părintele” Jocurilor Olimpice moderne, este cel care a consacrat şi deviza JO – ”Citius, Altius, Fortius” (“Mai rapid, mai înalt, mai puternic”), folosită pentru prima dată în urmă cu o sută de ani la JO, tot la Paris, şi devenită un fel de “jurământ” – “Important, la olimpiade, spunea istoricul şi pedagogul francez, este să participi şi mai puţin să câştigi. Să ne amintim că ceea ce este important în viaţă nu este triumful, ci lupta. Esențial nu este să cucerești, ci să lupți”.

Drapelul olimpic

Drapelul olimpic a fost conceput în 1913, de acelaşi Pierre de Coubertin şi a fost arborat, în premieră, la Jocurile Olimpice din 1920, de la Anvers, Franţa – cinci inele intersectate, semn al vieţii şi al continuităţii, colorate în albastru, galben, verde, negru şi roşu, simbolizând cele cinci continente (Europa, Asia, America, Africa şi Oceania), pe un fond alb. “Aceste inele, sublinia Coubertin, reprezintă cele cinci părţi ale lumii cucerite de olimpism şi gata să accepte rivalităţi fructuoase”.

Imnul olimpic

Muzicianul grec Spyros Samaras este cel care a compus imnul olimpic, pe versurile poetului grec Kostis Palamas, imn care se intonează când se arborează steagul olimpic. Pentru prima dată acest imn s-a auzit la Jocurile Olimpice de la Atena, din 1896, şi a devenit oficial abia în 1958. Ulterior, fiecate ţară-gazdă a venit cu câte un imn specific ediţiei respective.

In plus, ţările participante pot să-si compună si ele propriul “imn” care să mobilizeze, să dea incredere si entuziasm reprezentanţilor lor. Anul acesta, de exemplu, imnul compus pentru participantii României la Jocurile Olimpice de la Paris este „Din toată inima pentru Team România„, interpretat de trupa “Voltaj”.

Medaliile olimpice

Medaliile olimpice (argint placat cu aur, argint şi bronz), până în 1972, au avut, pe avers, o imagine a zeiţei greceşti a victoriei, Nike, în fata stadionului Panathinaikos, ţinând în mâna dreaptă o coroană (după o pictură a italianului Giuseppe Cassioli), iar pe revers, cercurile olimpice şi ediţia. Ulterior, aceste elemente au fost combinate în diverse feluri, în funcţie de conceptul organizatorilor.

Pentru Jocurile Olimpice de la Paris au fost realizate 5084 de medalii, fiecare conţinând si 18 grame de fier din Turnul Eiffel (provenit din bucăţile îndepărtate în timpul restaurării turnului), simbol al Capitalei Franței. O medalie de aur cântăreşte 529 de grame, cea de argint, 525 grame, iar cea de bronz, 455 grame.

Jocurile Olimpice de la Paris vor oferi, desigur, un spectacol grandios, animat de valenţele “focului sacru”, adus de peste mări şi ţări, din vechea Grecie, iar performanţele sportivilor, atitudinea, curajul, fair-play-ul participanţilor, ne-ar putea inspira pe fiecare, în viaţa cea de toate zilele – ”Citius, Altius, Fortius”.