Floralia sau Floralies este termenul latinesc din care, în limba română, a derivat cuvântul „Florii”, care denumește cunoscuta sărbătoare creștină, de dinaintea Paștelui, care marchează, potrivit textelor sacre, momentul intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim, cu puține zile înainte de a fi răstignit și care este legată și de minunea învierii lui Lazăr din Betania.
În antichitatea romană, Floralia era o sărbătoare precreștină, dedicată zeiței Flora, stăpână peste lumea vegetală, peste flori, grădini și primăvară. Cultul zeiței Flora, implicit sărbătoarea Floralia, s-au născut la Roma, în vremea regelui Titus Tatius, cel care a împărțit tronul cu Romulus. Flora avea preotese care o slujeau în templele care îi erau dedicate și unde i se aduceau și jertfe.
- Reflecții și conexiuni culturale: Floralia și Floriile nu sunt doar sărbători legate de primăvară și natură, ci și o punte între diferite culturi și tradiții. Aceste sărbători subliniază legătura dintre oameni și ciclurile naturii, invitând la reflectare și aprecierea frumuseții din jur.
- Simboluri și practici contemporane: În timp ce Floralia era marcată în antichitate prin jocuri și festivități dedicate zeiței Flora, Duminica Stâlpărilor, cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor, este celebrată în creștinism prin binecuvântarea ramurilor verzi. Aceste practici se reflectă și în obiceiurile moderne, unde oamenii își decorează casele cu flori și ramuri, simbolizând reînnoirea și speranța.
- Legătura cu limba și cultura: Înțelegerea acestor sărbători ne permite să apreciem mai bine diversitatea culturală și lingvistică. Ele ne amintesc de bogăția tradițiilor și de importanța păstrării acestora pentru generațiile viitoare.
Pentru mai multe informații despre corectitudinea lingvistică și culturală, îți recomand să citești cum este corect: cunoștință sau cunoștiință.
Ceremoniile începeau la data de 27 aprilie, după vechiul calendar roman, ulterior, după calendarul iulian, la 28 aprilie, și durau șase zile. Festivalul Floralia era cunoscut și sub denumirea de „Ludi Florae” („Jocurile Florei”).
Legendele spun că Flora, din neamul sabinelor (populație originară din centrul Italiei antice), era soția zeului Zefir, personificare a vântului, cel care, din dragoste, i-a dăruit primăvara eternă. În toate reprezentările, Flora este înfățișată cu brațele încărcate de flori.
Dacă, la început, ceremoniile cu ocazia sărbătorii Floralia/Ludi Florae constau în reprezentații în teatrele publice, dansuri și cântece care invocau primăvara, precum și vânătoare într-o zonă din afara Romei, cu timpul acestea au degenerat. La sărbătorile Floralia, dansatoarele începuseră să fie, uneori, femei goale, interpretând dansuri obscene. Cato, un om politic vestit la vremea aceea (secolul al III-lea î.Hr.), asistând la un astfel de spectacol, se declara revoltat de o astfel de atmosferă „imorală” a Ludi Florae.
După alte surse, Flora ar fi fost o curtezană care ar fi lăsat Romei o moștenire impresionantă, cu condiția de a i se dedica o sărbătoare anuală – Floralia. Pe de altă parte, poetul latin Ovidius spune despre Flora că era corespondentul latin al nimfei grecești Chloris, asociată primăverii.
Legătura dintre Floralia și Florii se explică, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor sărbători, prin faptul că, în perioada de început a creștinismului, reprezentanții bisericii au stabilit datele noilor sărbători creștine suprapunându-le peste vechi ceremonii precreștine, pentru a atrage cât mai mulți credincioși, obișnuiți să celebreze anumite perioade ale anului (primăvara și renașterea naturii și a spiritului, de exemplu) sau anumite zeități.
Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim) au fost celebrate pentru prima dată în secolul al IV-lea, doar la Ierusalim, după care sărbătoarea s-a extins în întreaga lume creștină, mai întâi în Egipt, Siria, Asia Mică, apoi în Constantinopol și în celelalte țări creștine, inclusiv în Țările Romane.
Prima mărturie despre cum se desfășura Intrarea Domnului în Ierusalim, adică Sărbătoarea Floriilor, îi aparține unei pelerine apusene, Egeria (sau Etheria), care, în jurnalul său, povestește că o mulțime de oameni veneau, duminică dimineața, la slujba din Biserica Mare, de pe Golgota (Martyrion), apoi pe Muntele Măslinilor, intonând imnuri, spunând rugăciuni și ținând în mână ramuri de finic (curmal), de palmier sau de măslin, participând apoi la slujba de vecernie și apoi la Rugăciunea de la locul Crucii.
Ramurile de finic (curmal) erau considerate, încă din antichitate, simboluri ale biruinței, așa cum biruință a fost și Învierea lui Iisus Hristos, după Săptămâna Patimilor.
La noi, la români, obiceiul este ca, de Sărbătoarea Floriilor, să se aducă la biserică și să se binecuvânteze ramuri de salcie, pe care oamenii le duc apoi acasă, împodobind cu ele icoanele sau agățându-le în grădină, pentru ca pomii să dea rod, iar gospodăria să fie protejată. Este și motivul pentru care, în limbajul popular, Duminica Floriilor este numită și Duminica Stâlpărilor – „stâlpare” fiind ramura de salcie înfrunzită.
În spațiul românesc, s-a mai păstrat, de Florii, și obiceiul „Lăzărițelor”, care amintește de minunea făcută de Iisus de a-l învia pe Lazăr, simbol al învierii viitoare a neamului omenesc. Legendele autohtone spun că Lazăr, fratele tinerei care s-a căsătorit cu Dragobete, „Cap de primăvară”, plecat fiind cu oile, i s-ar fi făcut dor de plăcintele preparate de mama sa și, grăbindu-se spre casă, a căzut și a murit.
Pentru a aminti de această întâmplare, grupuri de fete, îmbrăcate în alb și cu coronițe de flori pe cap, în Sâmbăta Floriilor, umblă din casă în casă, dansând și spunând povestea lui Lazăr, iar femeile fac plăcinte de post pe care le împart pentru sufletul celor trecuți în veșnicie. Dansul Lăzărițelor este specific pentru zona de sud a Munteniei și pentru Dobrogea, un obicei prezent și în folclorul bulgăresc și grecesc.
Așa cum, în antichitatea romană, Floralia marca triumful primăverii, și Sărbătoarea Floriilor, pe lângă semnificația majoră legată de Intrarea lui Iisus în Ierusalim și de începutul Săptămânii Patimilor, este și o celebrare a renașterii naturii și un prilej, pentru fiecare, de a se reînnoi spiritual.
De Florii, își sărbătoresc onomastica cei care poartă numele Florin, Florica, Florian, Florentin, Florentina și toate derivatele acestora (nume care înseamnă “înfloritor”/”înfloritoare”), precum și toți cei care au nume de floare – Viorel, Viorica, Lăcrămioara, Violeta, Camelia, Margareta, Liliana etc. (în România, peste 1,4 milioane de persoane), sugerând că omul bun și frumos este cel care aduce bucurie, precum florile primăvara.
