Credinţa că un mort îşi păstrează conştiinţa şi că poate afecta (în bine sau în rău) viaţa celor vii s-a întâlnit în cele mai diverse spaţii şi epoci. Folclorul românesc abundă cu povestiri despre morţii vii sau strigoii.

Cine devine strigoi?

Oamenii îşi reprezintă deseori moartea ca fiind un prag, o trecere, o călătorie; şi au creat ritualuri care să asigure trecerea cu bine în lumea morţilor. Totuşi, unii morţi nu reuşesc şi se întorc în această lume – strigoii. În folclorul românesc, morţii care nu au avut o moarte bună, naturală, cei nebotezaţi ajung strigoi, căci nu sunt primiţi în “societatea” morţilor. De asemenea, oamenii care au păcătuit grav, care au înfăptuit crime, sunt blestemaţi să rămână între cele două lumi (morala povestirilor cu strigoi). Şi nerespectarea ritualurilor tradiţionale la înmormântare poate crea un strigoi, căci nu i se facilitează trecerea dincolo.

Strigoii sau morţii vii în folclorul românesc nu sunt spirite, nici zombie, nici vampiri. Ei arată des ca şi persoana în viaţă, ies noaptea din sicrie pentru a-i vizita pe cei rămaşi în viaţă. De cele mai multe ori, nu au intenţii bune, deşi există în folclorul românesc şi povestiri în care mortul viu nu dorea decât să revină la vechea viaţă.

Strigoii româneşti pot fi recunoscuţi prin anumite semne: gura roşie, păr nou crescut, dinţi mici şi ascuţiţi, coadă, copite. Morţii vii au şi anumite puteri supranaturale, cum ar fi capacitatea de a se transforma în animale, în foc, chiar în obiecte. Ei îi chinuie pe cei rămaşi în viaţă, dar rareori sug sânge.

Cum te aperi de strigoi în folclorul românesc?

Pentru a nu fi rănit de un mort, trebuie să îl ignori – iată o primă învăţătură din povestirile tradiţionale. Este o regulă în ceea ce priveşte fantomele, spiritele: nu trebuie să îi arăţi importanţă şi va dispărea. În povestirile româneşti, o altă cale este cea de a-i aminti mortului că este mort şi că nu are ce căuta în această lume. Dar acestea sunt în cazurile strigoilor inofensivi, care pur şi simplu nu-şi acceptă soarta.

Strigoii nu pot trece de prag, fereastră sau uşă decât dacă sunt invitaţi de oamenii din casă (ca şi în filmele cu vampiri). De aceea vor sta la poartă şi vor chema pe nume pe cei dinăuntru, în speranţa de a fi invitaţi.

În tradiţiile româneşti există diverse ritualuri de apărare şi de împiedicare a întoarcerii mortului în formă de strigoi. În casa unde tocmai a murit cineva, oglinzile sunt întoarse sau acoperite, vasele întoarse cu fundul în jos. Animalele nu sunt lăsate în apropierea trupului. Când era scos din casă, se făcea cu picioarele înainte, căci dacă mortul era scos întâi cu capul, se putea uita la casa sa şi decide să se întoarcă.

Usturoiul este o plantă cu valoare de protecţie; se punea în sicriu, alături de boabe de grâu sau de mazăre. Uneori, mortului i se acopereau orificiile cu pietricele şi i se legau maxilarele şi membrele (când se suspecta că va deveni strigoi).

Cortegiul funerar urma un traseu special, pe drumuri izolate, cursuri de apă, pe la răscruci şi poduri; toate acestea pentru ca mortul să se rătăcească. La răscruci, se aruncau 44 monede pentru a-i plăti mortului vama în călătoria pe lumea cealaltă. La înmormântare, groapa era înconjurată de 3 ori. În drumul de întoarcere, cei vii presărau boabe de mac sau mazăre şi spuneau: “Strigoiul să mănânce în fiecare an aceste boabe şi nu inima rudelor sale”.

Călătoria mortului în lumea cealaltă trebuia facilitată de cei vii. Celui mort trebuia să i se ofere cele necesare prin pomană (mâncare, băutură, îmbrăcăminte, lumină). Bocetele româneşti includ deseori chiar instrucţiuni pentru călătoria sa.

Aceste tradiţii sunt completate de unele ce amintesc de filmele cu vampiri. În vechime, dacă se suspecta că un mort devenise strigoi, i se căuta mormântul (exista un ritual cu un cal – când calul refuza să sară peste un mormânt, acela era al strigoiului). Apoi, oamenii aveau căi de a distruge strigoiul: înfingerea unei andrele sau frigare, a unui par de stejar, a unui cuţit în inimă. Inima era arsă şi în cadrul unor vechi tradiţii, cenuşa trebuia băută de rudele mortului. Alte căi erau tăierea capului şi aşezarea acestuia la picioarele mortului.

În noaptea Sfântului Andrei morţii vii sunt puternici, de aceea viii trebuiau să se închidă în casă, să pună obloane la ferestre (strigoii sunt atraşi de lumină), să ungă cu usturoi poarta, uşa şi obiecte din casă, să nu răspundă dacă cineva strigă la poartă. În acea noapte, nimeni nu trebuia să dormă, ci să rămână toţi treji spunând poveşti până ce se lumina.

Exemplu de povestire cu strigoi din folclorul românesc, culeasă în 1929 de etnologul N.I. Dumitraşcu:

„În comuna Amărăşti, în partea de sus a judeţului Dolj, a murit mama lui Ion Dinu Gheorghiţă, femeie bătrână. După câteva luni, încep să moară şi copiii fiului ei mai mare, cu de-amănuntul, apoi din acei ai celui mai mic. Luându-se de grijă, fiii ei au dezgropat-o, într-o noapte, au tăiat-o în două şi au înmormântat-o iar. Moartea însă tot n-a încetat. S-au pus de-au dezgropat-o a doua oară şi…ce să vadă? Trupul întreg! Acum mare le-a fost mirarea, când au văzut-o astfel! Au luat-o şi au dus-o tocmai în pădure, sub un copac mare şi dosnic. Acolo au spintecat-o, i-au scos inima, din care curgea sânge curat, au tăiat-o în patru şi au pus-o pe jerăgoi de-au ars-o. Apoi i-au aruncat corpul pe foc şi cenuşa i-au dus-o de-au înmormântat-o. Cenuşa inimii au luat-o şi au dat copiilor de-au băut-o cu apă. De-atunci încoace, moartea a încetat.”

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ