Harta centralelor nucleare din lume – imagine a progresului sau iresponsabilitate?

Harta centralelor nucleare din lume, la ora actuală, în 2019, arată existenţa a 250 de astfel de centrale, cu un număr de 450 de reactoare în total, repartizate în 31 de ţări, puterea lor, cumulată, atingând valoarea de 397,65 GWe, producând 16% din electricitatea la nivel mondial. Dintre cele 450 de reactoare, 278, adică 61% din total, se află în numai cinci ţări: SUA, Franţa, China, Japonia şi Rusia. Numărul de 450 de reactoare a fost anunţat de către Agenţia Internaţională de Energie Atomică (AEIA), în mai 2019, în condiţiile în care 31 de reactoare au fost oprite în Japonia, din motive de securitate, după accidentul nuclear de la Fukushima, din 2011, şi alte 54 sunt deja în construcţie in alte părţi ale lumii.

În privinţa dispunerii centralelor nucleare pe continente, cele mai multe se află în Asia, America de Nord şi Europa. Africa şi America Latină dispun de un număr redus de reactoare, în timp ce Oceania (Insulele din Pacific, plus Australia, Malaezia) nu au nicio centrală nucleară.

În general, durata de viaţă a unui reactor este de 40 de ani, dar, spun specialiştii, experienţa şi progresul tehnic permit prelungirea acestei durate. Astfel, 75 din cele 99 de centrale nucleare din SUA, au obţinut, în 2017, autorizaţia de a funcţiona până la 60 de ani şi situaţii similare se înregistrează şi în Belgia, Suedia, Elveţia etc.

Primele centrale nucleare din lume

Primul reactor nuclear din lume a fost Experimental Breeder Reactor I (EBR-I), construit în cadrul Laboratorului Naţional din Idaho (Idaho National Laboratory – INL) , SUA, un centru de cercetare nucleară de 2 300 kilometri pătraţi, situat în deşertul Idaho. Reactorul a fost pus în funcţiune la data de 20 decembrie 1951 şi avea capacitatea de a produce energie cât pentru patru becuri (circa 200 de waţi). Ulterior, capacitatea sa a crescut cât să asigure producţia de energie pentru întregul complex de cercetare, fiind totuşi închis definitiv în 1964, după ce, în 1961, s-a produs primul accident mortal într-un reactor nuclear.

La 27 iunie 1954, o centrală nucleară civilă, prima staţie de energie nucleară civilă din lume, a fost conectată la reţeaua electrică din Obninsk, aşa-numitul “oraş ştiinţific”, din Uniunea Sovietică, având iniţial o putere de cinci megawaţi. Aceasta centrală, cunoscută sub denumirea de APS-1 Obninsk, a fost funcţională între anii 1951-2002, deşi producţia pentru reţeaua de electricitate a fost oprită în 1959. În 2009 a fost transformată în muzeu. La aproximativ patru ani de la punerea în funcţiune, APS-1 Obninsk a fost singura centrală nucleară de pe teritoriul Uniunii Sovietice, până la punerea în funcţiune a celei de la Seversk.

În 1956 este pornită prima centrală nucleară din Franţa, de la Marcoule, apoi o alta în Regatul Unit, în acelaşi an, iar în 1957, în SUA, reactorul nuclear de la Shippingport, la aproximativ 35 de kilometri de Pittsburgh, Pennsylvania. Concepţia acestui reactor a fost inspirată de primul submarin nuclear din istorie, Nautilus.

Proiectul pentru centrala nucleară de la Shippingport (şi pentru cele care au urmat) îşi are originea în discursul intitulat “Atomi pentru Pace” (Atoms for Peace), pe care preşedintele american Eisenhower l-a rostit în 1953, în cadrul unei conferinţe ONU, producţia de energie nucleară fiind preocuparea centrală a SUA, la acel moment.

Discursul lui Eisenhower, din 8 decembrie 1953, a fost rostit la scurt timp după moartea lui Stalin, în martie 1953, preşedintele american amintind ca URSS deţinea arme termonucleare, din august 1953, şi că SUA militează pentru o politică de pace şi condamnă proliferarea armelor nucleare şi uriaşul potenţial distructiv al acestora, dar nu va ezita, în contrapondere, dacă este cazul, să apeleze la acelaşi tip de armament. Cu această ocazie, preşedintele american a propus şi înfiinţarea unei Agenţii Internaţionale a Energiei Atomice, care să gestioneze utilizarea tehnologiilor nucleare în scopuri paşnice.

Harta centralelor nucleare din lume după 1960 şi istoria sa controversată

După 1960, harta centralelor nucleare din lume s-a extins rapid, astfel încât, până la finele anilor 1970, producţia de energie electrică provenind din centrale nucleare a crescut de peste 100 de ori. Numai în 1970, 37 de reactoare erau în construcţie şi alte şase date deja în funcţiune.

Probabil că numărul centralelor nucleare ar fi crescut semnificativ în anii 1980, dacă, în 1979, la 28 martie, nu s-ar fi produs primul şi cel mai mare accident nuclear din SUA, clasat pe locul 5, pe Scala Internaţională a Evenimentelor Nucleare (INES) – Accidentul de la Three Mile Island, din apropiere de Harrisburg, Pennsylvania. Reactorul 2, pus în funcţiune doar cu câteva luni înainte, s-a topit parţial (45%) şi abia peste şase ani s-a putut introduce în cuvă o cameră video, pentru a analiza situaţia materialului radioactiv, 20% din acesta scufundându-se la baza cuvei.

Paradoxal, cu câteva zile înainte de accidentul de la Three Mile Island, se lansase filmul “The China Syndrome” (Sindromul chinezesc), care expunea pericolele industriei nucleare, film criticat la vremea respectivă ca fiind nerealist, dar care a devenit celebru şi prin această stranie coincidenţă. După accidentul de la Three Mile Island, multă vreme, pe teritoriul SUA, nu s-a mai construit nicio centrală nucleară. Proiectele a două treimi dintre reactoarele care ar fi trebuit să extindă harta centralelor nucleare din lume au fost anulate.

În perioada 1980 – 1990, construcţia centralelor nucleare a scăzut şi mai mult, nu numai din pricina costurilor tot mai mari, ci şi pentru că, în multe ţări, tot mai multe voci au atras atenţia asupra riscurilor acestei industrii. Tocmai într-un astfel de context s-a produs unul dintre cele mai mari dezastre provocate de om – explozia Centralei nucleare de la Cernobîl, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986. Efectele au fost dezastruoase, cu atât mai mult cu cât autorităţile sovietice, pentru a nu crea panică şi, mai ales, pentru a nu se discredita în faţa populaţiei şi a lumii, au ascuns o vreme catastrofa. În noaptea exploziei de la Cernobîl, au murit în jur de 70 de oameni, dar alte zeci de mii de persoane au murit pentru că au participat la decontaminarea zonei sau, ulterior, din pricina diverselor boli produse de radiaţii.

Un excepţional film, serialul Cernobîl/”Chernobyl”, cel mai bine cotat din toate timpurile, o producţie HBO, a cărui premieră a avut loc pe 6 mai 2019, readuce în actualitate riscurile enorme pe care le presupune existenţa unei centrale nucleare, dar şi iresponsabilitatea umană, goana după profit şi după putere.

În anii 2000, creşterea nevoii de energie, la nivel mondial, supertehnologizarea în toate domeniile i-a făcut pe mulţi experţi să anunţe o “renaştere nucleară” în Europa, Asia şi America. Pe harta centralelor nucleare din lume au apărut noi reactoare, altele sunt în curs de execuţie.- în Finlanda, Franţa, China etc.

Se pare însă că ascunderea unor adevăruri, indiferenţa faţă de destinul planetei, dorinţa de control şi de autoritate economică şi politică transformă această industrie, care fascinează pe diriguitorii lumii moderne, într-o sursă permanentă de nelinişte, teamă şi drame de neignorat.

Catastrofă naturală sau eroare umană, dezastrul nuclear din 11 martie 2011, de la Fukushima, Japonia, s-a adăugat unei istorii dramatice a industriei nucleare, prin consecinţele inimaginabile. Un cutremur de 9.0 pe scala Richter, asociat cu un tsunami imens, la care mulţi specialişti adăugă eroarea umană, au generat cel mai grav accident nuclear al secolului al XXI-lea. Supraîncălzirea reactoarelor nucleare, generatoarele electrice de rezervă subdimensionate, două explozii succesive au arătat cât de vulnerabile pot fi sistemele tehnice şi cât de neputincios omul în confruntarea cu natura şi cu propriile limite.

După dezastrul de la Fukushima, din 2011, nenumărate ţări şi-au revizuit politica de dezvoltare a energiei nucleare. Germania şi-a anunţat intenţia de a închide toate centralele nucleare de pe teritoriul ţării până în 2022, Italia a abandonat proiectele din domeniu, Canada a închis centrala nucleară Gentilly, de lângă Quebec etc.

Pe de altă parte însă, China intenţionează să adauge pe harta centralelor nucleare din lume încă 15 reactoare, după cum a precizat în 2018, Rusia, în 2016, a pornit centrala de la Novovoronezh, încă patru reactoare vor intra în funcţiune, în curând, în SUA s.a.m.d.

Agenţia Nucleară Internaţională estimează că, până în 2040, contribuţia centralelor nucleare în producţia de energie electrică va creşte cu 12% şi că încă cinci ţări se vor adăuga celor 31, care dispun deja de centrale nucleare.

Rusia – prima centrală nucleară plutitoare din lume

Realizarea primei centrale nucleare plutitoare din lume a fost finalizată anul trecut, în 2018, după 10 ani de lucrări complexe, sub coordonarea Rosatom – Agenţia Federală Rusă pentru Energie Atomică. Centrala plutitoare se numeşte Akademik Lomonossov şi a fost construită la Sankt Petersburg, în Rusia. Are 144 de metri lungime şi 30 de metri lăţime, cu două reactoare nucleare, fiecare cu o capacitate de 35 MW.

Barja pe care este montată, cântărind în total 21 000 de tone, va fi remorcată în vara aceasta pană în portul Pevek (o localitate cu 5000 de locuitori), la 350 de kilometri de Cercul Polar, cu scopul de a alimenta cu energie localitătile şi, mai ales, platformele petroliere din zonă.

Barja care transportă centrala nucleară ar fi trebuit să fie încărcată cu combustibil nuclear la Sankt Petersburg, apoi să navigheze prin zone apropiate de ţările europene, 5000 de kilometri pe mare, ceea ce a stârnit îngrijorarea ţărilor riverane, în special a celor scandinave, motiv pentru care s-a decis ca încărcarea cu combustibil să fie făcută la Mourmansk, în extrema nord-vestică a Rusiei.

Mentalul colectiv păstrează vie amintirea dezastrului de la Cernobîl, din 1986, iar organizaţiile ecologiste, Greenpeace în primul rând, vorbesc acum de un “Cernobîl pe gheaţă”, întrebându-se dacă cei care au proiectat şi construit această primă centrală nucleară plutitoare au prevăzut toate posibilităţile si pericolele – infiltrarea apei în cuvele reactoarelor, capacitatea de a face faţă unor fenomene climatice extreme, dată fiind catastrofa de la Fukushima, din 2011 etc. Mai mult, chiar instalarea, la Pevek, a barjei cu centrala nucleară şi conectarea ei la reţeaua electrică în decembrie 2019, reprezintă un risc enorm, spun unele foruri specializate, pentru coastele canadiene şi americane din regiune.

De asemenea, mulţi s-au întrebat care ar fi rostul unei centrale nucleare, care poate alimenta un oraş de 15 000 de locuitori, într-o localitate cu numai 5000 de persoane, răspunsul fiind că Rusia intenţionează dezvoltarea rapidă a zonei Pevek, în vederea exploatării resurselor de aur şi de cupru din subsolul zonei. Este vorba, de fapt, într-un context mai larg, de o acerbă cursă între puterile lumii, pentru exploatarea subsolului arctic, în condiţiile încălzirii globale. În plus, Rusia speră să vândă această tehnologie plutitoare în străinătate, Compania Rosatom declarând că are deja contracte în Orientul Mijlociu, în Africa şi Asia de Sud-Est.

Cernavodă – pe harta centralelor nucleare din lume

Centrala nuclearo-electrică de la Cernavodă, proiectată în anii 1980, este singura de acest fel din România. S-a adăugat pe harta centralelor nucleare din lume în 1996, când s-a dat în funcţiune unitatea 1, cea de-a doua unitate fiind conectată la sistemul naţional în 2007, ambele asigurând aproximativ 20% din consumul de energie al ţării. Se estimează că unităţile 3 şi 4 vor putea fi date în funcţiune în anii 2030.

Tehnologia pe baza căreia funcţionează centrala este canadiană – CANDU (tehnologie utilizată şi în centralele nucleare din China, Argentina, India, Pakistan şi Coreea de Sud), folosind uraniu natural şi apă grea drept moderator de neutroni.

Specialiştii spun că Centrala de la Cernavodă are patru sisteme de oprire, două total independente, care asigură o înaltă protecţie, la care se adăugă domuri, cupole de beton, ca anvelope protective. Evaluările făcute de către specialişti străini au acordat un rating de “very good standing”, iar după factorul de capacitate de 91,6% la punerea în funcţiune a celor două unităţi, centrala românească se situează pe locul întâi în lume

Pot centralele nucleare să reziste schimbărilor climatice?

Producţia de electricitate de către centralele nucleare nu poluează cu dioxid de carbon şi nu are efecte asupra încălzirii globale, acesta fiind principalul argument pentru cei care susţin dezvoltarea unei astfel de industrii.

Totuşi, spun specialiştii din domeniu, centralele nucleare sunt ele însele “victime” ale schimbărilor climatice. Verile din ce în ce mai calde au făcut, în fiecare din ultimii ani, ca mai multe reactoare de pe harta centralelor nucleare din lume să fie oprite sau să se reducă producţia de electricitate, în vreme de caniculă, dată fiind încălzirea excesivă a apei utilizate pentru răcirea reactoarelor. Anul trecut, de exemplu, la o centrală din |Finlanda, temperatura apei folosite la centrală şi aruncată în mare era de peste 32 grade Celsius.

De asemenea, dacă o centrală este construită pe malul unui fluviu, în condiţii de secetă, când nivelul apelor scade, nu se mai poate folosi în mod corect cantitatea de apă necesară, cum s-a întâmplat anul trecut la mai multe centrale din Franţa şi Austria.

Preşedintele Autorităţii pentru Securitate Nucleară, din Franta, declara cu această ocazie, că, în viitor, ţările care au în vedere construcţia de centrale nucleare trebuie să se orienteze astfel încât acestea să fie amplasate în apropierea mării, pentru a avea suficientă apă de răcire la dispoziţie.

La mai bine de o jumătate de secol de când preşedintele american Eisenhower lansa programul “Atomi pentru Pace”, ecologiştii, diverse alte organizaţii mondiale atrag atenţia că planeta a acumulat o “zestre” de catastrofe, de drame umane, de deşeuri nucleare care arătă nu numai că această industrie nu este “durabilă”, în sensul asigurării sănătăţii Terrei, pe termen lung, dar presupune şi un potenţial de risc enorm. Rămâne de văzut dacă, între tehnologie, avantaje şi riscuri, harta centralelor nucleare din lume este expresia progresului necesar sau doar imaginea unei goane iresponsabile după putere şi autoritate financiară.

În excepţionalul serial “Cernobîl”/”Chernobyl”, realizatorul filmului, Craig Mazin, prin replica unui personaj, Valery Legasov, atrăgea atenţia asupra principalului motiv pentru care a realizat acest film – respectul faţă de oameni şi faţă de adevăr: “Vrem să descoperim adevărul atât de mult încât nu vedem că, de fapt, puţini oameni vor să-l descoperim. Adevărului nu-i pasă de dorinţele şi nevoile noastre. Nu-i pasă de guvernele noastre, de ideologiile noastre, de religiile noastre. El este acolo pentru eternitate. Şi asta a oferit Cernobîl. Înainte, implicaţiile adevărului m-au speriat. Acum mă întreb doar: Ce poate fi mai rău decât minciuna?”.

Pe aceeaşi idee, Michael Ferrier, într-o tulburătoare carte – “Fukushima – povestea unui dezastru” – spunea la rândul său: “Timpul de înjumătăţire a vieţii nucleare – o moarte pe credit. O lungă existenţă de somnambuli. Nu mai suntem nici în viaţă, nici în supravieţuire. Bine aţi venit în timpul de înjumătăţire a vieţii”.