Serialul Cernobîl/”Chernobyl”, cel mai bine cotat din toate timpurile, este un film de televiziune, în cinci episoade, cu o durată totală de aproximativ cinci ore, o coproducţie a reţelei americane prin cablu HBO şi Sky, o reţea britanică de televiziune, serial a cărui premieră a avut loc în SUA, pe 6 mai 2019, şi în Regatul Unit, pe 7 mai.
Subintitulat “dramă istorică”, filmul Cernobîl reconstituie, de-a lungul celor cinci episoade, povestea adevărată a unuia dintre cele mai grave dezastre provocate de om – explozia Centralei nucleare de la Cernobîl, din fosta Uniune Sovietică (astăzi pe teritoriul Ucrainei), din noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986, de la ora 01.23.45, urmată de contaminarea radioactivă a zonei şi de efecte pe termen lung pe teritorii mult mai întinse.
În primăvara anului 1986, această catastrofă nucleară, cel mai mare accident din istoria omenirii, înainte de cel de la Fukushima, din Japonia, din 2011, a trimis un vânt de panică peste întreaga Europă, iar despre evenimentele de atunci s-au făcut nenumărate documentare sau chiar filme de ficţiune, dar maniera în care Craig Mazin, scenaristul mini-serialului HBO si Sky, realizează acest film este inconfundabilă.
Minut după minut, acţiunea filmului “Cernobîl” (Chernobyl) se construieşte în cercuri concentrice, într-un joc dramatic al hazardului, al disperării, al vieţii şi al morţii, în care sunt prinşi locuitorii din micul oraş Prîpeat, iesiţi din case să “admire” culorile “frumoase” de pe cer, personalul Centralei nucleare, muncitori, tehnicieni, oameni de ştiinţă, pompieri pregătiţi să stingă un foc, aşa cum mai făcuseră şi în alte împrejurări, angajaţii neîncrezători ai spitalului, copii care se joacă în cenuşa radioactivă, păsări care se prăbuşesc din zbor, un amestec de inocenţă, panică şi oroare, pe măsură ce oamenii încep să înţeleagă ce se întâmplă, toate anticipând proporţiile dezastrului, într-o viziune regizorală excepţională, datorată suedezului Johan Rench, de numele căruia se leagă şi alte filme celebre, precum “Breaking Bad“ sau “The Walking Dead “.
Catastrofa nucleară de la Cernobîl – câteva repere istorice
Pe Scala Internaţională a Evenimentelor Nucleare, explozia de la Centrala nucleară de la Cernobîl se plasează la nivelul 7, cel mai înalt (accident major), ca şi cel de la Fukushima, din 2011, depăşindu-l însă pe acesta din urmă prin impactul asupra oamenilor si mediului înconjurător.
Centrala nucleară de la Cernobîl a fost construită în anii 1970, aflându-se în apropiere de oraşul Prîpeat şi la 110 kilometri de Kiev, în apropierea graniţei cu Belarus, într-o zonă care făcea parte, la data respectivă, din Uniunea Sovietică.
În noaptea de 26 aprilie, la ora 01.23.45, explozia dezastruoasă s-a produs la Reactorul 4, defectuos conceput şi exploatat, după ce acesta, în ziua anterioară, fusese programat pentru închidere, în vederea unor lucrări de întreţinere şi pentru testarea capacităţii generatorului turbinei. Explozia cazanelor de abur sub presiune a generat un incendiu devastator şi o serie de alte explozii şi scurgeri radioactive în atmosferă, de câteva ori mai mari decât cantitatea de material radioactiv a bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki.
Autorităţile sovietice, sub pretextul de a nu crea panică, nu au avertizat imediat populaţia, astfel încât locuitorii din Pripeat, aflaţi la câţiva kilometri de Centrala nucleară, şi-au continuat în ziua de 26 aprilie 1986, ziua exploziei, activităţile cotidiene, copiii au mers la şcoală, la plimbare, la joacă, unii chiar au participat la un “maraton al păcii”, în apropierea centralei.
Abia după 30 de ore a început evacuarea populaţiei, după ce oamenii au fost anunţaţi printr-un post de radio local să nu ia decât strictul necesar, promiţându-li-se că se vor întoarce în 2-3 zile. Li s-a interzis, de asemenea, să ia cu ei animalele de companie, iar in cartea “Chernobyl Prayer: A Chronicle of the Future”, după cum se subliniază intr-un articol din “Science Daily”, se spune că “pisicile priveau in ochii oamenilor, câinii urlau si incercau să urce in autobuze, alături de stăpânii lor”, toate vietăţile fiind ucise ulterior, pentru a nu se extinde pericolul iradierii.
Locuitorii din Pripeat au fost cazaţi în condiţii precare, într-o zonă afectată grav, şi aceasta, de radiaţii. Ulterior, la începutul lunii mai 1986 şi până în august, alte peste 100 000 de persoane au fost evacuate, dându-li-se o despăgubire de 4000 de ruble de adult şi 1500 de ruble pentru fiecare copil. Dintre cele patru zone declarate ca fiind contaminate, doar două au fost evacuate, pentru ceilalţi locuitori oferindu-se un control medical şi o primă de risc.
Despre felul în care au acţionat autorităţile comuniste, în condiţiile dezastrului, datele sunt extrem de controversate. Mihail Gorbaciov, care era atunci Secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS, a fost informat oficial despre accidentul de la Cernobîl abia a doua zi, pe 27 aprilie, în raportul pe care l-a primit precizându-se că a avut loc o explozie la Reactorul 4, soldată cu moartea a două persoane.
Între timp, norul radioactiv s-a îndreptat spre vestul Uniunii Sovietice, spre Europa, ajungând ulterior până în părţile estice ale Americii de Nord. În ziua de 28 aprilie, un nivel anormal de radioactivitate s-a constatat la Centrala de la Forsmark, din Suedia, analizele indicând că nu este vorba de o cauză internă, ci că sursa contaminării este exterioară. În aceeaşi zi, Agenţia France-Presse a anunţat accidentul de la Cernobîl, datele rămânând în continuare confuze. Abia in ziua de 14 mai 1986, Gorbaciov, într-o intervenţie televizată, a recunoscut amploarea catastrofei şi faptul că nici specialiştii şi nici autorităţile nu au fost pregătiţi pentru un asemenea dezastru.
Nici România nu a fost ocolită de efectele exploziei de la Cernobîl, deşi, la vremea respectivă, oficial, se păstra tăcere. Măsurătorile făcute indicau însă o creştere semnificativă a radiaţiilor, abia în anul următor cifrele revenind la normal.
În privinţa efectelor şi victimelor exploziei nucleare de la Cernobîl, se consideră în continuare, în pofida rapoartelor făcute de ONU, de IRSN (Institutul de Radioprotecţie şi de Siguranţă Nucleară) şi de alte instituţii internaţionale, că sunt fie subestimate, fie neclare. Dacă, la momentul exploziei, s-au înregistrat oficial în jur de 70 de victime, alte 25 000 de persoane au murit după ce au participat la decontaminarea zonei, iar în timp, zeci de mii de oameni, chiar milioane, susţin unele rapoarte, au avut şi încă mai au de suferit din cauza radiaţiilor.
Acum, după 33 de ani de la catastrofă, “Zona morţii” de la Cernobîl se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 2 600 kilometri pătraţi (iniţial, 17 milioane de kilometri pătraţi), teritoriul este înconjurat cu sârmă ghimpată şi păzit de armată. Ucrainienii, puţini, care locuiesc acum în localitatea Cernobîl se ocupă cu administrarea zonei şi cu întreţinerea sarcofagului care acoperă reactorul avariat. În 2011, a început construcţia unui alt sarcofag, proiectat să aibă 36 000 de tone, la un cost de 1,5 miliarde de dolari, care să securizeze total zona de radiaţiile care încă mai emană din Reactorul 4. Specialiştii spun că, pentru a se şterge definitiv urmele dezastrului, vor trebui să treacă peste 2000 de ani.
Serialul “Cernobîl” – o mărturie tulburătoare despre adevăr, sacrificiu, viaţă versus minciună, putere, moarte
Cele cinci episoade ale serialului de televiziune “Cernobîl” (Chernobyl) – “1:23:45” (făcând referire la ora la care a explodat Reactorul 4), “Please Remain Calm”, “Open Wide, O Earth”, “The Happiness of All Mankind”, “Vechnaya Pamyat” – oferă, după cum se precizează în sinopsisul filmului, “imaginea adevărată a uneia dintre cele mai mari catastrofe provocate de om, precum şi istoria unor bărbaţi curajoşi şi a unor femei curajoase, care s-au sacrificat pentru a salva Europa de un dezastru inimaginabil”.
Craig Mazin, creatorul serialului “Cernobîl”, este american, nu cunoaşte limba rusă, avea numai 15 ani când s-a produs teribila explozie, dar a mărturisit în repetate rânduri că, pe măsură ce a citit despre acest dramatic accident, a descoperit “ceva remarcabil şi şocant” – faptul că, deşi s-a scris atât de mult despre dezastrul de la Cernobîl, întâmplarea nu a intrat cu adevărat în conştiinţa colectivă. A mai constatat că există tendinţa ca istoria să fie consemnată exclusiv prin raportare la autorităţi, personalităţi, în cazul acesta insistându-se pe ceea ce a însemnat regimul comunist din fosta URSS, implicit minciuna în ierarhia de partid, pierzându-se din vedere rolul oamenilor obişnuiţi, ce au făcut, ce au simţit, cum au suferit aceştia, dincolo de cifre şi statistici.
Craig Mazin a mai subliniat, în interviurile sale, că l-a inspirat enorm cartea “Vocile Cernobîlului”, scrisă de Svetlana Alexievici, din care a aflat povestea unor oameni, al căror destin ar fi rămas pentru totdeauna necunoscut, dacă autoarea nu i-ar fi prezentat în cartea ei. De aici şi o obsesie a lui Mazin, aceea pentru acurateţea întâmplărilor surprinse în serialul Cernobîl, până la detalii legate, de exemplu, de vestimentaţie, de replici, de stări, care au fost ale oamenilor adevăraţi şi nu ficţiune similară realităţii. Uniformele pompierilor, încăperile, exteriorul clădirilor, hainele, jucăriile şi ghiozdanele copiilor, viaţa din Pripeat şi tot ce s-a întâmplat la Cernobîl au fost reconstituite până la detaliu, astfel încât, spunea scenaristul, când oamenii din Ucraina, Belarus, Rusia vor vedea filmul, să poată să spună: “Da, ne-ai văzut cu adevărat, ne-ai respectat şi îţi mulţumim pentru asta!”.
Preocuparea pentru acurateţe a mers până acolo încât, după ce a terminat scenariul filmului, Mazin i-a cerut unei rusoaice, “profunde şi inteligente”, care a trăit experienţa Cernobîl, să citească povestea şi să-i spună dacă aşa s-au întâmplat lucrurile cum le-a surprins el. A mai apelat la oameni de ştiinţă, pentru a înţelege cum a fost posibil un astfel de accident, s-a întâlnit cu locuitori din Pripeat, care şi ei au fost martori la dezastru, cu tehnicieni care au supravegheat funcţionarea Reactorului 4 de la Cernobîl.
Dupa difuzarea fiecarui episod din serialul Cernobîl/”Chernobyl”, HOB a pus la dispozitie, pe Internet, un podcast (o inregistrare audio digitala) – „The Chernobyl Podcast” – in care Craig Mazin si Peter Segal discută despre culisele filmarilor, despre evenimente si personaje.
Personajele filmului au existat în realitate. Valery Legasov, membru al Academiei de ştiinţe a URSS, fizicianul care a condus comisia de anchetă a cauzelor dezastrului, de exemplu, jucat de actorul Jared Harris, şi care, aşa cum aflăm din primul episod, s-a sinucis la doi ani de la sinistra întâmplare, în 1988, a lăsat o mărturisire din care reiese că s-a simţit responsabil de accidentul care a provocat moartea a 31 de persoane şi răspândirea norului radioactiv asupra Europei. Ştirea a apărut în presa vremii, în 1988, în „Los Angeles Times”, dar autorităţile de la Moscova au păstrat tăcerea şi de această dată. De altfel, acesta este personajul care deschide acţiunea filmului, incepând să povestească ce s-a intamplat atunci, ipostaze redate printr-o serie de flashback-uri.
Singurul personaj din film care nu are corespondent în realitate este Ulana Khomyuk, inginer specialist în fizică nucleară, interpretată de actriţa Emily Watson. Pentru imaginea şi rolul ei din serialul Cernobîl, Craig Mazin s-a inspirat din realitatea comunităţii ştiinţifice sovietice a timpului. Ea îi reprezintă, preciza scenaristul, pe toţi cei care, căutând cauzele dezastrului, au riscat totul pentru a înfrunta sistemul – nu numai pe cel politic, ci şi pe cel ştiinţific, ambele funcţionând după o ierarhie bine înrădăcinată, obişnuită să-şi ascundă erorile şi să-şi conserve puterea.
Documentarea pentru film a durat aproximativ doi ani, iar colaborarea cu regizorul filmului, Johan Rench, şi cu echipa de filmare, formată în mare parte din lituanieni, a fost exemplară. Rench a înţeles cât de importante sunt, în universul filmului, autenticitatea, adevărul, respectul pentru cei care au trecut printr-o asemenea catastrofă.
Filmările pentru serialul Cernobîl au început în aprilie 2018 şi au fost făcute în Lituania, la Fabijoniškes, un cartier din Vilnius, în care persistă şi astăzi ceva din atmosfera sovietică a anilor 1980, cadru folosit pentru a reprezenta, în film, oraşul ucrainian Prîpeat, cel aflat, în realitate, la câţiva kilometri de Centrala nucleară.
Scenele legate strict de centrala nucleară au fost filmate la Centrala nucleară Ignalina, tot în Lituania, asemănătoare cu cea din Cernobîl, închisă încă din 2004 şi în care se află un reactor identic cu cel care a explodat în 1986, la Cernobîl. Scenele finale au fost filmate în Ucraina, totul durând 16 săptămâni.
Serialul ”Chernobyl” – respect pentru oameni şi adevăr, avertisment pentru derapajele lumii contemporane
Explozia Reactorului 4, de la Centrala nucleară de la Cernobîl, la data de 26 aprilie 1986, a fost un accident, cel mai dramatic dintre cele provocate de om. Filmul, concomitent cu dramele umane tulburătoare, sfâşietoare, are mereu în atenţie “personajul negativ” al acestei întâmplări – sistemul sovietic, cel care, după cum spunea Craig Mazin, într-unul dintre interviuri, “a făcut din minciună o artă, s-au minţit unii pe alţii, din dorinţa de supravieţuire”, la toate nivelurile ierarhiei comuniste, până când adevărul a ieşit la suprafaţă.
Cei responsabili cu funcţionarea Centralei nucleare de la Cernobîl, ca şi politicienii, au refuzat adevărul. Cei mai mulţi dintre ei au fost gata, pentru a nu aduce atingere triumfalismului sovietic, să pună în pericol viaţa a mii de compatrioţi. URSS nu a anunţat accidentul decât după 48 de ore de la momentul producerii acestuia şi au făcut-o pentru că norul radioactiv ajunsese deasupra Europei şi lucrurile nu mai puteau fi ascunse.
Primul episod, într-o manieră copleşitoare, emoţionantă, arată şocul şi dificultatea umană de a-şi asuma ce este mai rău. Aleksandr Akimov, supraveghetorul Reactorului 4, spune imediat după explozie: “Am făcut totul corect!”, “S-a întâmplat ceva ciudat!”. Aşa a fost în realitate, aşa este în film, iar scenaristul sublinia că nu ar fi putut scrie o replică mai bună pentru a exprima stupoarea în faţa unui asemnea accident. Cele cinci episoade ale seriei arată, cu multă subtilitate, că un astfel de accident este întotdeauna mai mult decât un accident – este un fenomen politic, implicând ideea de morală şi de înţelegere a lumii, o experimentare colectivă a limitelor.
Cu fiecare episod devine tot mai evident că serialul “Cernobîl” spune lucruri importante despre noi, cei de astăzi, contemplând ruinele secolului al XX-lea. Ideea vulnerabilităţii oricărei întreprinderi umane este pusă în evidenţă prin lipsa soluţiilor specialiştilor de la Centrala nucleară în fata dezastrului. Iluzionându-se cu propria putere, societăţile umane au creat o “jucărie” (industria nucleară) pe care însă nu o mai pot controla în cazul unui accident.
Negarea realităţii, spune scenaristul filmului, nu a dispărut astăzi, doar a luat o altă formă, găsindu-şi corespondent în “fake news” şi în “climatoscepticism”, teme majore ale momentului. Şi acesta este un motiv la fel de important, ca respectul faţă de oameni şi faţă de adevăr, remarcă Mazin, pentru care a făcut serialul “Cernobîl”. Se manifestă şi astăzi “un război în desfăşurare împotriva adevărului”, iar singurul eroism al individului, în lumea actuală, este, ca şi la Cernobîl, supravieţuirea.
Există, încă din primul episod, o imagine de o forţă expresivă extraordinară, pe care am putea-o interpreta ca un simbol şi pentru condiţia omului contemporan: norul (radioactiv) care pluteşte deasupra locuinţelor din Pripeat, care pare total inofensiv, iar sub el, pe străzi, în case, oamenii văzându-şi liniştiţi de îndeletnicirile lor cotidiene, ignorând pericolul de moarte care îi pândeşte.
“Omul are abilitatea extraordinară, spune scenaristul, de a-şi repara greşelile”, dar, în acelaşi timp, şi pe aceea de “a-şi face iluzii până când este totul prea târziu”. Serialul “Cernobîl” nu vorbeşte atât despre “pericolele energiei nucleare”, cât despre “minciuni şi despre pericolul orbirii” în raport cu adevărul.
