Hierofanie este un concept care s-a impus datorită scrierilor lui Mircea Eliade, în special “Tratatul de istoria religiilor”, “Sacrul şi profanul”, “Aspecte ale mitului” etc., devenind un termen recurent în limbajul eliadesc şi depăşind graniţele operei sale.

Cuvântul “hierofanie” este format din termenii greceşti “hieros” – “sacru” şi “phainein” – “revelat” şi înseamnă, aşadar, manifestarea sacrului în profan, nu în sensul pătrunderii unei puteri exterioare în banalul cotidian, ci în sensul situaţiei care oferă o nouă privire asupra lumii şi asupra interiorităţii fiinţei umane.

Hierofanie, sensul şi originea cuvântului
Hierofanie, sensul şi originea cuvântului

Din limba greacă mai provine un cuvânt, care a pătruns şi în limba română , prin intermediul limbii franceze, dar şi în alte limbi – “hierofant”- din “hiero” (sacru) şi “phaino” (“a descoperi”), desemnând, în antichitate, pe acei preoţi care îi iniţiau pe neofiţi în mistere şi oracole. Iniţial, hierofantul era “preotul suprem”, care prezida “Misterele de la Eleusis”, sărbători bianuale, din Grecia antică, dedicate zeiţei Demetra (protectoarea agriculturii) şi fiicei sale, Persefona (zeiţă a fertilităţii, în timpul verii, şi a umbrelor de pe tărâmul celălalt, la vremea iernii).

Sărbătorile de la Eleusis aveau un caracter ezoteric, presupunând iniţierea participanţilor prin sacrificii, ceremonii de purificare, prin rostirea unor formule magice şi chiar prin intrarea în transă, sub protecţia hierofantului.

Mircea Eliade a creat cuvântul “hierofanie” pentru a substitui termenul mai restrictiv “teofanie” (în greacă, theophaneia – apariție a divinității), “manifestare a divinităţii în formă materială, personală sau impersonală” (DEX).

Mircea Eliade, hierofanie, Sursa: iz Quotes
Mircea Eliade, hierofanie, Sursa: iz Quotes

În lucrarea “Sacrul şi profanul”, Mircea Eliade subliniază faptul că, în religie, se face distincţia clară între “sacru” (zei, Dumnezeu) şi “profan” (laic), în timp ce miturile conţin “manifestări ale sacrului în lume”, adică hierofanii. Pentru omul primitiv, spune autorul, “mitul constituie istoria faptelor fiinţelor supranaturale”, o istorie considerată a fi absolut adevărată. A trăi miturile înseamnă reactualizarea evenimentelor fabuloase ale începuturilor, retrăirea unei realităţi originare, nu o comemorare a acestora. Altfel spus, “miturile revelează că lumea, omul şi viaţa au o istorie supranaturală şi că această istorie e semnificativă, preţioasă şi exemplară” (Mircea Eliade, “Aspecte ale mitului”).

Citește și:  Cum este corect – teneşi sau tenişi?

Oferind modele, hierofaniile din mituri conferă lumii şi existenţei umane valoare şi sens, “înalţă ontologic lumea” (Mircea Eliade, “Sacrul şi profanul”). Hierofania dezvăluie un “Centrum mundi” (Centru al lumii) şi un timp exemplar, reversibil, cel al mitului, şi îl pune pe om în situaţia de a se reîntoarce la origini şi de a găsi acolo sensul existenţei, al timpului, al faptelor semnificative.

S-ar putea spune, de exemplu, că Templul, Mănăstirea, Muntele, Pădurea etc. pot deveni hierofanii în măsura în care omul le atribuie semnificaţii simbolice – aspiraţie, înalt, protecţie, exemplaritate, axe ale lumii, proiecţii ale divinului. Un Timp – al cunoaşterii prin revelaţie, al unei sărbători, al unei experienţe fundamentale, care schimbă perspectiva asupra vieţii – poate fi, la rându-i, o hierofanie.

Hierofanie
Hierofanie

Luna, când este privită din perspectiva simbolică a creşterii şi descreşterii ei, în relaţie cu timpul, viaţa, fertilitatea, ciclurile cosmice, este o hierofanie, aşa cum poate fi şi Soarele care iese în fiecare dimineaţă triumfător din tărâmul întunericului. Primăvara poate fi interpretată ca o hierofanie, în ciclul nesfârşit al vieţii, al morţii şi al renaşterii.

Până la urmă, orice realitate din lumea aceasta poate fi interpretată din perspectiva relaţiei sacru-profan, atât timp cât omul este convins de necesitatea unor astfel de repere, indiferent că este vorba de timpurile arhaice sau de cele moderne.

O hierofanie, adică o revelaţie a unei realităţi absolute, de dincolo de existenţa profană, este, din punctul de vedere al lui Mircea Eliade, un fapt de conştiinţă: “Conştiinţa lumii reale şi semnificative este legată de descoperirea sacrului. Spiritul uman, prin experienţa sacrului, poate sesiza diferenţa între ceea ce se arată ca fiind real, puternic şi semnificativ şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi, altfel spus, curgerea haotică şi periculoasă a lucrurilor, apariţiile şi dispariţiile lor fortuite şi vide de sens” (Mircea Eliade, “Nostalgia originilor”).

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.